Daca vrei sa faci ceva cu adevarat, vei gasi o cale. Daca nu vrei, cu siguranta vei gasi o scuza. (Frank Banks)

luni, 22 octombrie 2012

Program antrenament Ironman 31 saptamani Partea I

Saptamana trecuta am fost doar la bazin si in timp ce inotam m-am gandit ca anul viitor va fi unul foarte incarcat si ca am doar o singura sansa la Ironman. A doua nu se stie daca si cand mai apare.
 La sfarsitul saptamanii am strans aproape 16 kilometri de inot si cel mai surprinzator a fost timpul pe suta de metri. Am zis sa fac un test sa vad cum am progresat. Media a fost de 1 minut si 33 secunde pe suta, in bazin de 20 de metri lungime, fara a impinge excesiv din picioare la capatul bazinului. In mai, cand m-am apucat, faceam o suta de metri in 2 minute si 57 secunde.
La distanta, am facut un test inainte de Berlin si dupa 800 de metri aveam 15 min si 38 secunde, asta inseamna 1:57min/100 metri, foarte relaxat, tot in bazin de 20 metri lungime.

Cum mai am doar 1 saptamana pana ma apuc de antrenamentul pentru Ironman, am inceput sa fac si planul astfel incat sa vad ce fac, cum si cand.

Am pornit de la coada la cap.
Ce vreau sa fac : Ironmanul de la Nisa.
Ce particularitati are cursa :
  1. inot in mare sarata (Mediterana), in care este permis inotul cu wetsuit.
  2. cursa bicicleta foarte grea. Urcari sustinute cu inclinatie de 5-6 grade si coborari foarte rapide, caldura mare si pe ultimii kilometri vant din fata.
  3. alergare in 4 ture de 10.5 kilometri pe faleza. Caldura peste 40 de grade, fara umbra cu statii de alimentare la fiecare 2.5 kilometri.
Ce avantaje am:
  1. flotabilitate mare data de wetsuit si de apa sarata, posibil timp mai bun decat daca as inota in apa dulce.
  2. daca invat sa cobor in viteza cu bicicleta, pot castiga timp pretios fara sa fac efort.
Ce obiective am:
  1. sa fac maratonul in 4 ore
  2. sa termin sub 12 ore
  3. sa termin.
Ideal ar fi sa ma invart in jurul valorilor de mai jos:

Finish
Inot
4000 metri
Tranzitia 1
Bicicleta
180 kilometri
Tranzitie 2
Alergare
42 kilometri si 600 de metri
timp total
inot  2min pe 100 de metri—pe 4000m (3800 de metri+zig zagurile de rigoare)
dat neopren jos, pus adidasi bicla, casca, ochelari, hidratare, alergare in tranzitie
28 km/h medie
dat adidasii de bicla jos, pus adidasii de alergare, hidratare, alergare in tranzitie
Alergare  42 kilometri si 600 metri cu 5:31min/km
11ore:59min
719 minute
01ore:20:00min
80 minute
00:10min:00
10 minute
06ore:26min:00
386 minute
00:08min:00
8 minute
03ore:55min:00
235 minute


Acum sa le iau pe rand.

Inotul:
Sper sa nu imi creeze probleme. In opt luni de zile o sa ajung sa inot cu doua minute pe suta de metri timp de o ora si 20 de minute. O sa am si neoprenul sa ma ajute si apa sarata care o sa imi creasca flotabilitarea. Startul o sa fie haotic asa ca acolo trebuie sa am grija cum ma pozitionez.
Bicicleta (aici e durerea mare):
Ultimele 4 antrenamente de distanta (in jur de 80 de kilometri sustinuti fiecare) am avut o medie tot timpul peste 28km/h.  Asta inseamna ca in 8 luni de zile e posibil sa am media asta si pe distanta de 180 kilometri. Am de tras mult la iarna apoi in primavara trebuie sa ma antrenez pe urcari constante si pe coborari foarte abrupte. Nu stiu inca pe unde, ca in jurul Bucurestiului nu prea am, dar sper ca antrenamentele pe trainer sa isi faca efectul.
Alergarea:    
Alergarile de distanta imi confirma ca se poate si deja am trecut o gramada de praguri psihologice sa stiu ca nu abandonez. O sa fie problema cu caldura si umiditatea dar sper sa pot tine ritmul de 5 minute si 30 secunde pe kilometru. O sa vad in primavara cum e dupa 5-6 ore de stat in sa.
(apropo, are cineva vreo recomandare la o sa buna? trebuie sa imi iau neaparat).

Programul de antrenament pe tot sezonul (adica 1 noiembrie-23 iunie) se bazeaza pe mai multe faze din care cea mai importanta este crearea unei baze solide.

Anul acesta s-a vazut foarte bine la maratonul de la Paris ce inseamna o baza foarte buna. Cele 3 luni (octombrie, noiembrie, decembrie) de anul trecut cand alergam doar la nivel aerobic si-au facut treaba foarte bine si acum realizez acest lucru.
In retrospectiva, tot din cauza aceasta nu am reusit sa o scot pe Elena sub 4 ore. Nu a avut baza. Antrenamentele au fost consistente, dar in doua luni si jumatate nu a dezvoltat capacitatea de a arde mai multe grasimi in loc de carbohidrati si din cauza asta a ramas fara energie la kilometrul 28.

Timp de 3 luni o sa fac doar antrenamente la nivel aerobic. Nimic care sa creasca pulsul peste 155 bpm la alergare si peste 125-130 bpm la bicicleta (noiembrie, decembrie, ianuarie).
Urmatoarele 2 luni o sa fie prima faza de build cu intensitate mai mare si antrenamente mai lungi (februarie, martie). Pica destul de prost dar o sa vad cum fac sa reusesc sa le strecor in viata de zi cu zi. 
Prioritatea este Nasturel si totul se va ajusta in functie de el.
Ultimele 2 luni o sa fie a doua faza de build, cea cu antrenament specific Ironmanului, bricks si rezistenta la bicicleta (aprilie, mai).
Martie, aprilie si mai o sa fie lunile in care o sa ma ocup foarte mult de nutritie astfel incat sa invat corpul sa asimileze mancarea si in conditii de efort sustinut.

Ultima luna o sa fie de taper( iunie).

Deci sa recapitulam: pre-base, base, build1, build2-peak, taper, race.


In urmatorul post o sa fac si scheletul antrenamentului pe fiecare faza in parte. 

Cursa e platita, biletele de avion luate, rezervarea la hotel e facuta, deci pot doar sa mai zic...

Tot inainte!
read more "Program antrenament Ironman 31 saptamani Partea I"

marți, 16 octombrie 2012

Antrenament Ironman - preludiul

 Este asa mult de vorbit despre antrenamentul pentru un concurs de Ironman. 
Cum sa faci sa combini toate trei antrenamentele pentru inot, bicicleta si alergare. 
Ce sa faci sa ajungi in forma maxima la concurs fara sa te accidentezi pe parcurs. 
Care sunt limitarile tale ca persoana, ca atlet si in cazul meu care este timpul maxim pe care pot sa il acord acestei activitati tinand cont ca sunt sot si in curand voi deveni si tata.

Sunt convins ca nu stiu in ce m-am bagat si ca urmatoarele luni o sa fie un test atat pentru mine cat si pentru cei din anturajul meu, dar cu putina rabdare si intelegere vom gasi o solutie "sa impacam si capra si varza".
Am tot cautat programe de antrenament, pe net, prin carti si pe forumuri. Am ajuns la concluzia ca nu exista un antrenament care sa fie bun la toate..
Momentan sunt un pasager pe un peron, cu tot felul de bagaje dupa mine, cu teama, cu nerabdare, cu neliniste, cu frica de inot in apa marii alaturi de alti 2500 de oameni si cu o bicicleta si doua perechi de adidasi. Mai am de asteptat ceva timp pana sa vina trenul meu, mi-am luat bilet, ba stau linistit pe o banca, ba ma agit in josul si in susul peronului, stiu unde vreau sa ajung dar inca nu am fost niciodata pe acest drum si mai stiu doar ca vreau din tot sufletul sa traiesc din plin aceasta experienta. Vreau sa deschid geamul, sa respir aerul rece, sa ma foiesc cand o sa fie sa ajung aproape de destinatie si sa ma dau jos pe celalat peron fara bagaje. Aaa...si dupa toate astea sa pot spune ca a fost o calatorie pe cinste.
Dar ca sa fac asta trebuie sa respect niste reguli.

Prima regula si cea mai importanta este ca vreau sa ajung acolo sanatos si pe drum sa am o experienta minunata. Asta inseamna sa cladesc o baza foarte buna, cu caramizi mici si constante, fara nebunii de genul 10 ore pe bicicleta sau alergari de 3 ore dupa 100 de kilometri de pedalat. Nu concurez ca atlet de elita, nici nu imi da cineva un premiu ca am iesit pe locul 877 in loc de 1432, dar clar mi-l ia daca ajung acolo obosit si nu reusesc sa termin sau ciar nu mai ajung deloc.
A doua regula este sa fac totul asa cum cred eu ca o sa imi fie bine. O sa fie un experiment asupra mea, facut de mine. Totul o sa fie pe blog, astfel incat, DACA o sa existe si a doua oara, sa stiu ce a mers bine, ce am gresit, unde si cum pot imbunatati acest proces.
A treia regula este sa fiu sincer cu mine. Daca pe drum o sa vad ca am probleme, o sa fac din nou o analiza a targetului si o sa refac planul. Daca in schimb (sunt sigur ca se va intampla si asta) o sa simt ca pot sa fac mai mult, totul o sa fie in functie de nevoile sotiei si ale lui Nasturel.

Mai este putin pana pe 1 noiembrie!
read more "Antrenament Ironman - preludiul"

miercuri, 10 octombrie 2012

In sfarsit IRONMAN e oficial


Ieri am primit un email. 

Dear Bostina Cristian,

We confirm your entry for the Ironman France-Nice 
on 23rd June 2013!
Event: Ironman France Nice 2013 (English)
Date: 23/06/2013 - 00:00
Athlete: Bostina Cristian
Registration-ID: 48xxxxx
Status: Confirmed
Payment: 472.50

 


We are looking forward to welcoming you on Sunday 23rd June in Nice!  

Your IRONMAN Team. 

World Triathlon Corporation
Triangle France


Gata e hotarat. Mai am trei saptamani de relaxare si apoi incepe antrenamentul. Vor fi foarte multe schimbari anul viitor iar antrenamentul pentru Ironman nu este cea mai importanta dintre ele. 

Citeam undeva ca Ironmanul este ca o sarcina.
Te inscrii cu aproape un an inainte. Nu stii la ce sa te astepti, speri si te rogi sa poti duce la bun sfarsit in timp ce in aceste 9 luni corpul trece prin niste schimbari pe care nu le credeai posibile, citesti despre tot felul de intamplari ciudate si te stresezi ca ti s-ar putea intampla si tie, te gandesti ca nu o sa poti face fata zilei, in timpul evenimentului te doare si te intrebi de ce ai vrut sa faci asta, prietenii stau pe langa tine si te incurajeaza dar nu au cum sa te ajute, iar cand in sfarsit termini nu iti vine sa crezi ca esti la final, toti te intreaba cum te simiti, daca esti in regula si tu le spui ca esti, dar de fapt te simiti de parca a dat un camion peste tine.
Si peste ceva timp incepi din nou acest proces.

ASA CA, DE ASTAZI SUNT GRAVID.

Urati-mi mult noroc si sa nu ma accidentez pentru ca de restul ma ocup eu.  
read more "In sfarsit IRONMAN e oficial"

marți, 9 octombrie 2012

Maraton Bucuresti 2012 - Raport de cursa

Cand m-am dat jos din masina lui Adrian Mila aveam muschii amortiti. Ne-am felicitat din nou si ne-am urat succes la MIB si fiecare a plecat spre casa.
Am urcat primele trepte in bloc si mi-am dat seama de gravitatea situatiei. Cum sa alerg asa maine?
Am ajuns acasa si dupa cateva cuvinte cu sotia am intrat direct in baie. Am facut un dus cald si apoi am stat 5 minute cu picioarele in apa rece.
Eram foarte obosit asa ca am adormit instant.
Dimineata parca eram mai bine, tot cu dureri mari dar imi mai venise un pic zambetul pe buze.
Astazi aveam sa urcam pe podium la stafete de familie sau cel putin asa am inteles eu, ca o sa fie categorie speciala si pentru familii. Ma rog pana la urma nimeni nu a mai zis nimic si am lasat-o asa.
Ne-am intalnit toti si am facut strategia, am stabilit unde stam, cum ne scoatem cipul si am promis fiecare sa dam tot ce putem, sau in cazul meu tot ce mai aveam.
Toti alergasem la Berlin asa ca nici ei nu erau complet refacuti.
Strategia bineinteles ca am gresit-o si am pus-o pe Elena sa alerge prima, pe distanta cea mai lunga, dar a scos un timp foarte bun de 56 minute si fata de anul trecut a alergat mult mai bine.
Dupa Elena a urmat Marius care a scos cel mai bun timp al nostru si un record personal pe 10.5 kilometri (undeva la 47 minute si 40 secunde). 
Apoi a urmat Dan care a scos si el un timp bun.
Deja crestea emotia, eu fiind ultimul care trebuia sa alerge. Inainte sa vina Dan am testat putin picioarele si am vazut ca nu prea merge dar am zis ca totul e in mintea mea.
Am pornit si eu, primul kilometru destul de repede dar apoi m-am linistit pe la un 4:45 min/km. 
Surprinzator muschii nu ma dureau tare dar simteam asa o oboseala interioara si parca nu puteam sa trag mai repede. 
Poate era de la caldura dar eu nu prea am probleme cu temperatura desi transpir destul de mult.
Din nou am fost sustinut de aplaudacele lui Mihai Teodorescu, care a facut primul lui maraton. Felicitari Mihai si mersi fetelor.
A durat putin imboldul dat de intalnirea cu ele asa ca pe urcarea pe Calea Victoriei am cazut in melancolie. Ma tot gandeam cum sa fac sa alerg cu acelasi ritm, soarele era deasupra si picioarele nu ma mai ascultau. Dar nu pentru ca erau obosite. Nici nu simteam durerea. De fapt nu ma puteam concentra. Am inceput sa numar, 1..2..3, 1..2..3, 1..2..3 si dupa cateva serii am marit pasul.
Foarte multi alergatori, mare parte de la maraton, mergeau si dupa ce ii incurajam incepeau sa alerge dar nu tinea mult si reveneau la mers.
Ma uitam spre trotuar si vedem o multime de trecatori dar nici unul nu aplauda sau macar sa zica ceva de incurajare. Stiu ca e ceva nou pentru ei dar un pic de bunavointa din partea lor nu ar strica. O incurajare cat de mica poate face diferenta intre sa termini si sa abandonezi.
Asa mi-am petrecut timpul pana la kilometrul 9 cand a trecut pe langa mine Razvan Staicu. L-am intrebat ce target are si mi-a zis ca 3 ore si 15 minute si m-am luat dupa el. Greu, dar asa am tras cat am putut. Am reusit sa stau in spatele lui pana aproape de portiunea dreapta spre finish. 
Acolo m-a preluat sora mea si am trecut linia de finish impreuna. Din nou.
Imi aduc aminte ca strangeam din dinti si alergam cat puteam si tot ea alerga mai tare. Eu mai vedeam in fata doar poarta aia mare si alba cu timpul afisat sus. Am terminat in 48 minute si 26 secunde tura mea. Nu sunt mandru de acest timp dar am avut circumstante atenuante.
Dupa cursa am aflat ca numai eu am primit medalie, restul urmand sa le primeasca prin posta. Se pare ca s-au inscris foarte multi si nu au apucat sa faca pentru toti. Cum adica? pai am alergat numai eu? m-am dus si m-am rugat de cei ce dadeau medalii pana le-am primit si pe celelalte. Coechipierii mei le meritau mai mult ca mine. Eu doar am tras sa termin, ei au fost cei care au tras echipa in sus.
Timpul oficial este de 3 ore si 24 minute si cred eu ca am fost cea mai buna stafeta de familie iar la general am iesit pe locul 18 din 229 echipe deci ne-am prezentat onorabil.

Evenimentul a fost organizat bine, cu exceptia problemei cu medaliile si a faptului ca la un punct de hidratare s-a terminat apa. Pe o caldura ca cea de duminica, e inadmisibil sa se termine apa. Suntem in mijlocul Bucurestiului. La MPC am avut apa la 2000 de metri si nici acolo nu au fost putini participanti.
Sunt oameni care au alergat pentru prima oara un maraton si sunt convins ca au fost dezamagiti cand au ajuns la punctul de hidratare si nu aveau ce sa bea.

Felicitari tuturor alergatorilor cat si voluntarilor. Fara voi nu ar exista maratonul Bucuresti. Avem foarte multe de invatat din afara dar progresele incep sa se vada si chiar daca sunt cateva puncte in minus felicitari si organizatorilor. Medalia face toti banii. A fost un eveniment reusit si se vede ca fata de anul trecut a crescut foarte mult.

Bravo pace-makerilor pentru dedicatia lor. Ati facut cativa oameni fericiti.

Ne vedem si la anul.
read more "Maraton Bucuresti 2012 - Raport de cursa"

luni, 8 octombrie 2012

Maraton Piatra Craiului 2012 - Raport de cursa


A FOST GROAZNIC DE FRUMOS!!!


poza facuta de una din surorile David la start
Cel mai frumos si cel mai greu concurs (mult spus concurs, pentru ca nu m-am intrecut cu nimeni), mai mult o regasire de sine fara un scop maret si fara sa stiu ce ma asteapta la final.
Venind la o saptamana dupa maratonul de la Berlin, credeam ca o sa fie ca un test suprem pentru mine. De fapt, testul a venit dupa MPC, la maratonul de la Bucuresti.
Radu Diaconescu a fost catalizatorul pentru acest concurs. 
Hai ca e frumos, hai sa vezi si tu Piatra Craiului ca nu ai fost niciodata, hai sa vezi cum este un maraton montan tehnic (Eco-Maraton mi-a placut la fel de mult dar e mai "user friendly"), si cum Radu are un fel de a prezenta lucrurile intr-o culoare roz perfecta, am zis ca nu mai conteaza recuperarea dupa Berlin si m-am inscris si la MPC si la MIB. Fie ce-o fi.
Tot Radu a gasit niste prieteni care sa ma duca acolo vineri seara. Felicitari pentru concurs Mihaelei si Liviei, lui Cosmin ca m-a dus cu masina si Laurei pentru suportul si strigatele de incurajare la urcarea catre refugiul Diana.
Cazarea am rezolvat-o tot vineri dupa 23 de telefoane. Am luat toate pensiunile pe care le-am gasit pe net si doar Cabana Gura Raului mai avea locuri. A fost acceptabila la 30 RON pe noapte si nu a trebuit sa mai am grija cortului.
Am ajuns vineri seara aproape de inchiderea casei de cultura din Zarnesti, dar la timp sa ne luam kiturile de concurs. M-am bucurat ca am primit si tricou tehnic, Cosmin m-a lasat exact la cabana, m-am cazat si am adormit imediat. Trebuia sa ma vina cineva sa se cazeze tot in camera mea, dar nu a mai ajuns asa ca am stat singur.
Dimineata, o forfota destul de mare atat in cabana cat si la start. Cateva persoane cunoscute, strangeri de mana, rasete si poze. Ce m-a mirat e ca nimeni nu vorbea de timpii de la finish sau de planurile din timpul concursului.
Se simtea tensiunea dar parca nu ca la un maraton de oras.
Aici, la start, toti se stiu intre ei, toti sunt ca o familie, 700 de oameni legati de aceeasi pasiune comuna. Muntele.
Auzisem povesti despre acest maraton, citisem bloguri cu descrierea traseului si cu chinurile de pe urcarea de la Diana, vazusem filmulete si acum eram la linia de start impreuna cu cei mai buni alergatori montani din Romania. Si vremea era perfecta de alergat.
Singurul lucru din echipamentul obligatoriu pe care nu l-am luat cu mine a fost incaltamintea.
Eu am inceput ca alergator de parc, sosea, macadam, ici colo cate o bordura sau o scara pana la glezna, asa cat sa zici ca sari peste ceva, in nici un caz munte cu pietre, bolovani, radacini si alte obstacole pe care un alergator de campie, asa ca mine, sa le intalneasca in peripetiile sale.
Asa ca niciodata nu am avut nevoie de adidasi de trail (adidasi speciali de munte, mai rezistenti cu protectie buna pentru glezna si cu aderenta mai mare).
Ca o paranteza, la munte in cazul unei ploi, e nasol cu adidasi de sosea. Te duci ca o sanie pe pietre si ai sansa sa ii faci praf si sa ajungi descult inapoi. Daca ajungi inapoi.
La Eco-maraton am plecat tot cu adidasi de sosea, a mers treaba bine, nu am avut absolut nici o problema, nici macar o unghie stricata asa ca si la MPC am hotarat sa fac la fel si pe langa asta, am luat si prima mea pereche de adidasi cu care am alergat vreodata. Asa din sentimentalism. Au avut grija de mine aproape 2500 de kilometri si nu s-au plans niciodata ca ii bag prin apa, pe zapada sau prin noroi. Macar atat sa fac si eu pentru ei.
Serios vorbind, ma gandeam ca o sa fie ultimul lor drum si imi parea rau sa iau alte perechi mai bune si sa le rup prin pietrele de la Marele Grohotis. In zilele mele de glorie de acum 10-12 ani cand ma duceam la munte, obligatoriu cu bocanci, daca as fi vazut pe cineva in adidasi la 2000 de metri as fi zis ca e nebun. Acum am invatat sa respect deciziile celorlalti, chiar daca uneori sunt proaste si vorba aia "pana nu dai cu capul de grinda de sus nu te inveti minte".
Dar s-au comportat exemplar. I-am busit un pic in varf, in rest au avut aderenta foarte buna si chiar s-ar putea sa mai prinda inca o alergare montana pe undeva. Marfa buna fac astia de la Asics. Singura lor problema e ca se duce panza din varful adidasului.
Nu pot sa zic ca am plecat relaxat de acasa, chiar daca singurul meu obiectiv era sa termin. Stiam ca nu sunt recuperat dupa Berlin, stiam ca e un maraton montan care nu iarta si ca cei 41 de kilometri cu diferenta de nivel pozitiva de peste 2100 de metri aveau sa isi puna amprenta destul de adanc, chiar cu sanse reale si mari de abandon.
Dupa strangerea de mana a lui Lucian Clinciu, unul din organizatorii acestui minunat eveniment, dupa verificarea echipamentului de la start mi-am zis in gand ca azi nu abandonez orice ar fi. Termin macar de rusinea voluntarilor si a organizatorilor care pun suflet in fiecare an sa faca acest concurs.
Ce sa o mai lungim atata...3, 2, 1, START.
Primii 3 kilometri si ceva s-a alergat. O parte pe strazile Zarnestiului si cealalta prin padure. Am alergat si eu, relaxat si atent la tot ce se intampla in jurul meu, sorbind toata atmosfera, mirosul de lemn ars in soba, mirosul toamnei tarzii si a balegilor de pe marginea strazii. Astea au un miros autentic care iti ramane puternic intiparit in minte, la fel ca mirosul de brad sau de tamaie.
Imi era dor de mirosul de sat de munte si de privelistea ce se asternea in fata mea.
A fost o visare pana am inceput urcarea catre satul Magura. Auzisem de aceasta urcare, pe o poteca ingusta, unde la editiile anterioare se forma o coada interminabila si in cazul unei ploi cand ajungeai sus erai inamolit si pe urechi.
Editia din 2012 a fost o exceptie. Soare, mult soare si iar soare cu o poteca uscata si o priveliste a satului autentic din inima muntelui, absolut superba.
Primul CP eliminatoriu (checkpoint) a fost la  locul denumit "La Table" la 10 kilometri de start si trebuia sa ajung acolo in 3 ore si jumatate. Eu am ajuns dupa doua ore si ceva. Urmatorul CP eliminatoriu era la Plaiul Foii dupa 26 kilometri si trebuia sa ajungem in 6 ore jumatate.
Ma gandeam atunci ca 10 kilometri ii faci si mergand cu spatele chiar si in patru labe si ca e imposibil sa nu ajungi si la Plaiul Foii in termenul prevazut.
Apoi a inceput urcarea. Sa tot urci de drag, sau asa credeam eu la inceput. O urcare pe cinste si care iti scoate ochii din cap pana ajungi sus pe creasta. Dar merita tot efortul. Am prins o zi senina si se vedea tot imprejur, nu ca as fi stiut ce vad, doar ma bucuram de aerul rece si de putinul ragaz ce prevestea coborarea catre Plaiul Foii. Acolo sus mi-am dat seama ca ceva nu este in regula. Ca ma dor muschii mult prea rau fata de ce asteptam eu si ca sunt sanse mari de tot sa nu ajung si la al doilea CP. Ce era sa fac? sa cobor inapoi dupa 13-14 kilometri? sau sa continui mai adanc in inima muntelui cu sanse mari sa abandonez si sa fiu nevoit sa ma intorc tot sontac-sontac inapoi la linia de start, de data asta descalificat. Stateam pe o piatra si mancam niste fructe confiate pe care ni le dadusera voluntarii chiar acolo sus pe creasta si ma gandeam ca oamenii astia chiar se chinuie sa ne ofere ceva memorabil. Sa ai apa la peste 2000 de metri, pe creasta, e ceva (in conditiile in care la MIB, sa le fie rusine celor care au avut aceasta responsabilitate, nu mai aveau apa la un moment dat la un punct de alimentare pe Calea Victoriei, in centrul Bucurestiului) asa ca am hotarat sa merg mai departe. Respect voluntarilor. Sunteti inima acestui eveniment.
A urmat o coborare frumoasa, cu peripetii, alunecari pe pietrele pline de noroi negru, frustrarea ca nu poti merge mai repede din cauza celor din fata ce se blocasera in coborarea pe cablu apoi placerea de a face un mini rapel pe coarda, si bucuria ca am ajuns din nou pe portiunea unde se poate merge sau chiar alerga cat de cat.
Pana aici m-am miscat destul de bine, am depasit cativa, am fost depasit de majoritatea dar eram un pic mai bine, muschii ma mai lasasera sau ma obisnuisem eu cu durerea.
Ma bucur ca nu am facut niciodata crampe, fie ca am avut grija sa o las mai moale cand trebuie, fie ca nu sunt predispus la asa ceva. Nici la concursul acesta nu am avut, dar durerea la fiecare pas, cel putin pe prima urcare si apoi pe o parte din coborarea spre Plaiul Foii a fost o prietena de nadejde, si tare as fi vrut sa o injur, sa ii dau un pumn in mecla aia hidoasa si ea sa se supere pe mine si sa ne luam adio. Dar prietenul la nevoie se cunoaste asa ca m-a urmarit toata aventura mea prin muntii Piatra Craiului si a doua zi la MIB si chiar acum cand scriu tot imi da tarcoale. De injurat, injur in gand, stati fara grija, si cand ma ridic si cand ma asez, dar satisfactia ca am terminat este mult mai mare decat o durere mica care o sa imi treaca in cateva zile si pana la urma am inceput sa ne cunoastem destul de bine amandoi asa ca o accept si ma bucur de ea. Daca te doare ceva inseamna ca il ai, desi sincer sa fiu nu m-a mai durut capul de cand m-am lasat de fumat. Oare nu-l mai am?
Cum ziceam, imi parea imposibil sa nu ajung la al doilea punct de eliminare. Ce mama masii, 6 ore jumatate si 26 de kilometri.
Dupa coborarea prin padure catre Plaiul Foii am realizat ca MPC o sa fie piatra de hotar unde o sa vad de ce sunt in stare.
Alergam asa in reluare, cat sa beneficiez de gravitatie dar fara a forta prea mult muschii. Unii s-au antrenat un an intreg pentru concursul asta. Au fost la munte, au urcat, au tras ca nebunii sa obtina un timp mai bun ca anul precedent si eu am venit ca un putoi cu mot si vroiam sa termin? si nici macar nu am acordat respectul cuvenit, alergand obosit dupa ce cu o saptamana inainte facusem alt maraton, fara pregatire specifica de munte si fara sa stiu traseul.
Ma apasau tot felul de ganduri negre, ca ma accidentez, ca nu pot sa termin si ma fac de ras sau pur si simplu ca nu mai vroiam sa sufar. Si stiam ca mai am inca o alergare a doua zi cu stafeta de familie la MIB, o alergare la care nu aveam cum sa lipsesc.
E foarte important cum treci peste aceste momente si acum era momentul sa aplic ce ii spuneam surorii mele cu o saptamana in urma. Cate un pas si vezi tu ce se intampla apoi. Asa am dus-o pana la CP Plaiul Foii.
Si acolo am dat de voluntari veseli, am vazut ca ajunsesem cu o ora si ceva inainte de inchiderea checkpointului si am dat de supa aia calda si de strugurii aia dulci si deliciosi. Unii au zis ca e supa la plic. O fi fost, dar a facut diferenta intre taraiala pana la sfarsit si taraiala doar pe urcarea spre Diana.
Am stat ceva timp la CP-ul acesta, dar cand am pornit nu am mai oprit pana la finish.
Urcarea spre Diana e criminala. Stiu fiecare piatra de care m-am agatat, fiecare bucatica de radacina de care m-am prins, fiecare creanga care m-a pleznit peste fata.
Copacii de pe urcarea asta sunt crescuti cu lacrimi, sudoare si sange. De aia au radacini asa puternice.
Poate data viitoare nu o sa mai fie asa greu, dar prima oara, cand nu stii la ce sa te astepti e grav. Nu se mai termina. Urcam, urcam, tot mai abrupt si nu vedeam nimic. Doar copaci si stanci. Dar nu eram singur. Mai erau si in fata mea si in spatele meu concurenti. De fapt oameni, cu gandurile lor, cu inima in gat, cu speranta ca se termina si incepe coborarea si cu bucuria ca nici ei nu sunt singuri.

La un moment dat am auzit niste talangi si chiuieli. Acolo sus undeva deasupra mea. Nu mai e mult, mi-am zis. Hai tragi de tine si sus poti sa te intinzi pe spate si sa nu iti pese de nimic.
Si au trecut 10 minute, apoi inca 20 de minute. Tot mai abrupt. In sfarsit i-am vazut. Aceeasi voluntari cu zambetul pe buze ne astepau rabdatori si ne incurajau.
Hai ca mai e putin, 10 minute pana la Diana, dupa aia doar coborare. Ma baieti ma!!! pai la cat am urcat ma gandesc cu groaza cat e de coborat si ce o sa mai tipe muschii la mine. Dar ii dadeam inainte. Fara oprire. Ca un melc care se duce prin iarba de 10 ori mai inalta ca el, nu stie unde, dar stie ca nu trebuie sa se opreasca.
Aproape de Diana am dat de a doua tura de voluntari care incurajau. Fetele vesele printre care si Laura, cu care venisem in masina de la Bucuresti. Tipau de parca acolo era finishul. Mai in gluma, mai in serios le-am zis ca pe o arie de 10 kilometri in jur nu mai era un picior de urs. Radeau si dadeau din talangi.
Acolo m-am trezit. Multumesc tare mult fetelor. Sunteti cei mai tari voluntari pe care i-am vazut si mai ales auzit pana acum.
De la Diana am luat-o la goana in jos pe forestier. Nu stiu cat de tare alergam dar mi se parea ca zbor. Un fel de bucurie a finishului, chiar daca mai aveam inca 10 kilometri. Ma durea si firul de par dar eram din ce in ce mai aproape de finish.
Intr-o zi normala de antrenament coborarea de la Diana ar fi o placere, acum vroiam sa treaca toata portiunea aia abrupta.
Cand am ajuns la ultimul punct de hidratare, inainte de Zarnesti, stiam ca am terminat si ca nu mai am cum sa abandonez. Ma simteam din nou bine psihic dar fizic eram daramat. Dupa cativa de kilometri pe o poteca spre oras, am ajuns la portiunea de asfalt si acolo am vazut-o pe sotia lui Radu, Mihaela.
A alergat cu mine pana aproape de finish. Zicea ca ma lasa sa bag sprintul de final sa fie momentul meu, dar eu intrebam mereu cat mai este..
Finishul a venit asa ca o detensionare, o bucurie interna si o mandrie ca am reusit sa il termin. Nu stiu cat sprint a fost pe final dar cand am trecut linia, am uitat de tot, si de durere, si de abandon, si de foame, de absolut tot. Radu era acolo si imi aduc aminte ca ma intreba cum a fost si eu ma uitam pierdut la el.
Cum sa fie...greu, lung, obositor si cu momente de rascruce, dar frumos al dracu'. 
Dupa maraton am fost sa fac un dus. Apa era rece si m-a inviorat, dar nu rece cum e la noi la robinet la campie, nuuu nene, cred ca era dintr-un izvor de undeva ca inghetai instantaneu cand ii dadeai drumul de la robinet, inainte sa apuci sa te speli.
Intre timp am fost si la camin sa vad daca cumva pot sa imi iau medalia si acolo era Catalin Clinciu si chiar el mi-a pus medalia de gat. A fost voluntar de data asta.
Cand ma invarteam pe acolo am dat si de Adrian Mila si asa am gasit si masina de intoarcere in Bucuresti. Mersi Adrian si felicitari si tie.

Pentru organizare pot spune un mare BRAVO!!!. Faceti asta din inima si se vede. Daca medalia avea si data pe ea ar fi fost perfecta. Respect pentru ceea ce faceti, respect voluntarilor care stau peste 10 ore sa ne incurajeze, respect si turistilor veniti la munte si care ne-au incurajat (nu ca la MIB unde parca aveau mainile lipite).
Felicitari si celor din top. Inca nu imi dau seama cum puteti sa alergati acest maraton sub 4 ore. Chiar nu pot sa imi dau seama de unde aveti atata putere. Stiu ca este antrenament mult, chiar foarte mult dar trebuie sa ai si ceva aparte sa scoti un asemenea timp.
Chiar daca nu am fost in parametri normali, de la 7 ore si 40 minute in cat am terminat eu pana la 3 ore si 50 minute pot sa traga un pui de somn bunicel, sa manince si sa faca un dus si tot nu ar fi destul sa ii prind din urma.

Bravo si participantilor care au insufletit acest maraton deosebit. O sa revin cu siguranta printre voi si sper ca mai competitiv.


Si o zic din nou: A FOST GROAZNIC DE FRUMOS!!!
read more "Maraton Piatra Craiului 2012 - Raport de cursa"