SWISSMAN -raport de cursa

Ar trebui sa incep spunand ce cursa incredibila a fost dar voi incepe cu “de ce?” si cu multumiri echipei de suport exceptionala.

Multumesc celor de acasa, in special sotiei care m-a suportat pe timpul antrenamentelor, cand veneam acasa foarte tarziu sau plecam la inot foarte devreme. cand poate eram obosit si nu ma mai gandeam la altceva in afara de somn.

Multumesc si familiei  si prietenilor care au fost langa mine cu incurajari si cateodata cu cate un "Da de ce vrei tu sa faci asta?".

Multumesc echipei de suport compusa din Elena, Marius si tata. Au fost exemplari si nu cred ca as fi gasit echipa mai buna ca ei. M-au inteles tot timpul, nu m-au stresat cu nimic, au fost acolo exact cand aveam nevoie de ei cu apa, cu geluri, tata cateodata cu sandwichuri pe care oricum nu le puteam manca, cu incurajari si cu voie buna chiar daca conditiile de afara erau mai mult decat vitrege si spre deosebire de mine pentru ei oboseala era mult mai evidenta si mai greu de combatut. Pentru un plan facut pe ultima suta de metri v-ati descurcat exceptional. La Norseman ne asteapta o zi si mai grea ca asta dar sunt sigur ca o sa ii facem fata cu brio.


Am inceput sa fac cat de cat sport acum 4 ani iar triatloanele m-au cucerit acum 3 ani asa ca nu am fost pregatit pentru nebunia la care am avut norocul sa particip. Cand m-am inscris eram asa naiv incat sa cred ca 4 ani de alergare impreuna cu un pseudo antrenament pe bicicleta si cu inot in piscina o sa imi ajunga pentru linia de finish.

De la primul maraton din 2011 am facut ceva progrese atat ca si distante cat si ca antrenament dar niciodata in tot acest timp nu m-am gandit ca voi trai vreodata un astfel de eveniment.

Inca din momentul in care m-am decis ca as vrea sa particip am inceput sa visez toate blogurile, forumurile si descrierile cursei. Poate asa sunt eu, cand imi intra ceva in cap incerc sa aflu cat mai multe despre acel lucru.

Cateodata mi s-a parut o incercare atat de grea incat ma coplesea numai gandul la acest concurs si asta era doar inceputul dar cu fiecare pas si fiecare antrenament ma apropiam tot mai mult de ziua concursului si de momentul in care imi voi testa limitele la un nivel pe care nu il credeam posibil.

Lunile au tot trecut cu zile friguroase, pe trainer sau afara la -5 grade. Nimic iesit din comun pentru un concurs ca Swissman. Daca in decembrie aveam 84 kg, la concurs urma sa am 70kg.

Totdeauna am fost convins ca cei care vor ceva nu sunt cei care doar viseaza la acel ceva. Nu sunt cei care stau pe canapea comentand despre viata si despre ceilalti. Pentru mine, zilele reci, orele nesfarsite pe bicicleta, in piscina si timpul petrecut facand strategii a insemnat exact ceea ce reprezinta acest concurs. Multa determinare si munca, setarea unui obiectiv care iti testeaza limitele la maxim si gasirea unei strategii care sa te duca intreg la linia de start.

Antrenamentul a mers destul de bine in sensul ca am ajuns la linia de start neaccidentat si oarecum intr-o forma destul de buna chiar daca a fost mult mai intens decat cel facut pentru Ironmanul de la Nisa. Cel mai mult am facut progrese la bicicleta, cu cateva ture mai intense si grele pentru mine dar care m-au intarit atat fizic cat si mental.

Ca si volum antrenamentul a fost cel de mai jos si bicicleta mea credincioasa, Orbea, a devenit unul din cei mai buni prieteni.

 Dupa mine la acest eveniment au fost 6 probe: antrenamentul inaintea concursului, organizarea concursului (cu tot ce tine de logistica, nutritie, echipament, ore de zbor, cazari, etc), inotul, cursa de bicicleta, alergarea si nutritia in timpul concursului.


Organizarea logistica pentru un astfel de concurs e incredibila si de multe ori mi-a venit sa urlu. Cazarile in Elvetia sunt extrem de scumpe, motorina  si inchirierea masinii de suport la fel, mancarea nu mai zic asa ca a trebuit sa gasesc alternative la cazarea in hotel, Airbnb fiind la inaltime, apartamentele luate prin acest site fiind foarte frumoase si extrem de bine pozitionate iar ca bani de 3 ori mai ieftine ca un hotel.

E drept ca micul dejun trebuie sa ti-l faci singur dar daca ai un tata ca al meu, totul se rezolva si in fiecare dimineata esti asteptat cu masa pusa.

Am preferat sa zburam in Italia, la Milano, si de acolo sa inchiriem masina, intrucat Milano este foarte aproape de granita asa ca pana in Ascona ai doar 150 de kilometri si optiunea de autostrada la intoarcere.

Echipamentul pentru acest concurs a avut 45 kilograme, impreuna cu bicicleta si bikecase care a fost si de data asta inchiriat de la prietenii mei Aventuria.

Ca si in antrenament nutritia am luat-o de la Squeezy, si in afara de gelurile cu tomate care in timpul cursei mi s-au parut absolut gretoase, restul a functionat de minune.
  
Pe partea de hidratare am baut Prolong de la Herbalife si la fel a functionat de minune. Singura problema e ca l-am cam facut concentrat si mi-a venit rau pe urcarile interminabile, dar poate a fost si din cauza efortului.

In rest banane si pe alergare doar cola si Squeezy super gel.

Am ajuns de joi, si ca de fiecare data, cum eu nu pot sta locului, am plecat sa vizitam Ascona si Locarno, pe jos. Atat joi cat si vineri vremea a fost superba, cu soare toata ziua, cu apa calda si fara nici un pic de ploaie.

Vineri seara am avut briefingul obligatoriu unde va spun sincer ca m-au luat emotiile cand am vazut 320 de oameni super pregatiti, cu un corp atletic de invidiat si care pareau ca nu au nici cel mai mic dubiu ca maine nu vor termina concursul.

Fata de Nisa atmosfera aici a fost mult mai prietenoasa, asa ca intr-o mica familie, cu film de inceput, cu glume si voie buna. Tot la briefing am aflat ca a doua zi urma sa se dezlantuie furtuna, lucru ciudat cand te uitai afara si vedeai soarele fara nici un nor.

Ni s-au inmanat trackerele gps, 2 bidoane cu logoul Swissman si cate 2 bilete pentru trenul ce urma sa ne aduca din varf inapoi la baza muntelui si asta a fost tot. Am aplaudat cu totii si ne-am imprastiat fiecare cu gandurile lui.
 
Am ajuns seara la apartament si mi-a luat vreo ora sa pun totul in ordine, inclusiv montarea bicicletei cu cateva mici emotii pentru ca schimbatorul fata mai dadea rateuri. Dupa reglaje, pana la urma totul a fost impecabil si Black s-a comportat exemplar.

Planul a fost ca vineri noaptea inainte de concurs sa dorm un pic iar la 3 am, eu cu Marius sa plecam catre tranzitie. Plan esuat intrucat de la emotii nu am reusit sa dorm asa ca ultimul somn a fost cel de joi noaptea.

 Sambata la 3am eram imbracat si cu tot necesarul de inot spre tranzitie.

Totul a trecut foarte repede si nici nu mi-am dat seama cand m-am trezit pe vaporasul catre insulele Brisago, locul de unde urma sa incepem inotul.

Dupa 40 de minute de tensiune in care se citea pe fetele tuturor presiunea cursei, am ajuns la insule, ni s-a spus sa ne aliniem la start si in cateva minute s-a dat startul celei de-a treia editii Swissman, editie care dupa cum aveau sa spuna si organizatorii, a intrecut orice forma de extrem chiar si pentru cei care sunt obisnuiti cu tipul acesta de concursuri.

In timpul inotului totul a mers perfect primii 1000 de metri ca apoi la un moment dat sa simt un curent care ma tragea spre mal, curent care s-a dovedit ca a crescut timpul de iesire din apa si pentru cei care au terminat primii, dar care pentru mine a fost evident. In loc de 1 ora si 20 minute cat as fi vrut sa scot pe inot, am reusit un amarat 1 ora si 47 de minute, exact ca la Nisa in conditiile in care aici am inotat intr-un lac dintr-o parte in alta fara curbe si fara sa stau prea mult sa ghicesc unde sa ma duc.


 Cred ca am iesit din apa printre ultimii, intrucat biciclete in tranzitie nu prea mai erau. Marius, Elena si tata asteptau cu sufletul la gura intrucat gps trackerul nu mai mergea si lor le arata ca sunt pe mal tot la insule. Cuplat cu timpul meu foarte prost la inot le-am cam tras o sperietura.

In tanzitie nu stiu ce am facut intrucat am stat 13 minute cand erau planificate doar 5.

Dupa multe minute am plecat pe bicicleta iar deasupra mea, soarele incepuse deja sa isi faca simtita prezenta. Deja  de la ora 7 era foarte cald, lucru caruia aveam sa ii duc dorul mai tarziu.

Asa a inceput Swissman, aparent o zi obisnuita, cu mult soare, cu un inot chiar daca fortat un pic si cu un timp execrabil, totodata destul de relaxat intr-o apa de 20 de grade, cu o tranzitie mare cat o zi de post si cu inceputul unei ture de bicicleta in forta, pe o sosea impecabila.
Nici nu puteam sa banuiesc ca peste 3 ore totul se va schimba intr-un iad, cu vand forate puternic, lapovita si apoi ninsoare, temperaturi de 2-3 grade si ceata deasa.

Primii kilometri de bicicleta au trecut repede, exact cum imi calculasem de acasa. Prima intalnire cu echipa de suport era planificata pentru kilmetru 65, intr-o localitate numita Faido. Am schimbat bidoanele de hidratare, am luat inca 4 geluri si "pe cai". La momentul asta deja eram batut de vant din fata de aproape 1 ora, la inceput mai usor dar cu cat ma apropiam de munte rafalele incepeau sa isi faca simtite prezenta si incepuse sa si ploua. Dar inca era soare.
 


















 



La kilometrul 80, langa Airolo, vremea se inrautatise destul de bine, cu nori amenintatori peste prima trecatoare din Alpi, Gothard Pass, la 2100 metri.


Deja efortul era evident si incepusem sa trag din greu pe serpentine. Chiar daca soarele mai iesea un pic din nori, vantul turbat, ploaia si portiunea de 7 kilometri de macadam mi-au luat toata energia. Nu mai vreau sa aud de mers pe bicicleta pe macadam. Erau portiuni in care imi aluneca roata spate, deci nici vorba de pedalat ridicat din sa. Panta era uneori de peste 8%, cu majoritatea drumului undeva la 6% si cu multe serpentine care nu se mai terminau. Imi aduc aminte ca nu mai vroiam nimic. Doar sa stau sa imi revin. Cred ca nu te poti pregati pentru o astfel de urcare, in conditiile alea.

Echipa de suport era sus, dupa cum se vede inca vesela si ma astepta de ceva timp intrucat concurentii urca pe un drum interzis masinilor. Si la cum am urcat eu au avut ceva de asteptat.

Pe coborarea spre a doua trecatoare : Furka Pass, la 2400 de metri, mi-am revenit destul de bine, si chiar daca incepuse sa fie lapovita si starea drumului se inrautatea si mai tare, nu ma simteam in nici un fel extenuat.
Dupa o scurta intalnire pentru realimentare a inceput a doua urcare. Cu panta acceptabila de data asta, dar interminabila, vreo 17 kilometri de urcare de la 1600 metri la 2400 metri, tot pe vant si frig si lapovita dar de data asta cu inca un element. Ceata deasa de nu vedeam in fata la 10 metri. Am continuat ca o cartita spre varf si la Furkapass am ajuns la ora 15 pm. Ingrijorator, dat fiind faptul ca la 18:15 era cut-off de iesire din T2 spre alergare.

In varful Furka Pass.
Dupa ce m-am mai incalzit un pic in masina am plecat val-vartej catre a treia trecatoare, Grimsel Pass, de 2200 metri care arata cam asa...adica nu se vedea nimic sus.

Urcarea asta m-a terminat fizic dar curios ca psihic am stat cel mai bine. Este cea mai abrupta dintre urcari, are 7 kilometri cu panta medie de peste 8% si cu portiuni de 10-12%.

Organizatorii deja trimiteau smsuri catre suporteri ca in conditiile in care este inghetat pe jos sa punem bicicletele in portbagaj si sa trecem  de varf in masina  si apoi sa continuam cu bicicleta.

Aici am facut diferenta intre a termina si a abandona. Din cauza frigului si in special a vantului extrem si a lapovitei am avut crampe la piciorul stang. Nu mai puteam pedala deloc pe o panta pe care daca te dadeai jos nu te mai puteai urca singur. Trebuia sa te impinga cineva.

Si parca daca vrei sa termini toate se aranjeaza cumva. Echipa de suport tocmai a oprit in fata mea la 20 de metri si sora mea venea alergand spre mine. M-au bagat in masina si cred ca am stat cel putin 20 de minute sa imi revin. Dardaiam incontrolabil si nu putem sa imi misc piciorul. Incet, incet mi-am revenit cumva dar deja imi faceam calcule daca pot ajunge macar in T2 in timp util. Eram la limita limitelor.

Am pornit cu greu si ultima urcare pana pe Grimsel care de fapt in varf arata intr-un mare fel, a fost cel mai greu lucru pe care l-am facut vreodata pe bicicleta. Ma opream la fieare 2 kilometri sa imi trag sufletul si sa las piciorul sa se odihneasca un pic, apoi urcam si cu greu reuseam sa plec de pe loc. 

In varf am stat 2 minute si am inceput coborarea. Stiam ca daca trag tare am sanse sa ajung in termenul limita in T2.

Vedeam doar linia de demarcaj a soselei, era ud, vant dintr-o parte dar mi-am zis ca ori ajung la T2 in timpul limita ori ajung cazut pe sosea. Daca pana aici nu prea am depasit pe nimeni sau cei pe care ii depaseam ma depaseau la randul lor putin mai incolo, pe ultima coborare mi-am dat drumul. Am depasit cred ca vreo 20 de biciclete. Cea mai frumoasa coborare pe care am pedalat. Fara curbe tehnice, cu tuneluri in care intram cu inima cat un purice si din care ieseam tipand "Tuneeeellll!!!!!". Partea asta de bicicleta a fost cea mai distractiva. La un moment dat, Marius nu ma mai prindea cu masina. Pana in T2 nu am mai oprit si am ajuns acolo la 17:52, cu o gramada de timp ramas. Partea proasta e ca nu stiu ce am facut cu el. Am stat 20 de minute in tranzitia de la bicicleta la alergare. Nu stiu de ce.

Alergarea a inceput cu o urcare. Deci nici vorba de alergat.

La alergare nu am ce sa imi reprosez. Mi-am facut calculele foarte bine doar ca traseul de alergare pana in Grindelwald under era cut-off la ora 22:00 pentru a urca pe munte, pentru 32.5km de alergare cu diferenta de nivel de vreo 600 de metri, au fost de fapt 33.5km.
Nu s-a intamplat nimic notabil pe alergare. Totul a mers cat se poate de bine, si am depasit tot ce am prins in fata. La kilometrul 22.73, aveam 2 ore si 18 minute, adica un semi de 2 ore si 10 minute in conditiile de efort de 13 ore aproape. Organizatorii trimisesera un sms catre suporteri ca din cauza vremii extreme pe bicicleta, au marit cut-off de la 22 la 22:45 deci timp aveam berechet.
Cand am ajuns in Grindelwald, la 22:12 minute, cu tot efortul meu, desi am incercat sa ajung sub 22:00 cat era cutofful initial, nu s-a putut. Mi-a lipsit un pacer pe partea de urcare unde probabil am lasat-o mai moale si a fost si un kilometru in plus.

Oricum vremea se inrautatise sus pe munte si nimeni nu mai avea voie sa urce ultimii 8 kilometri pana la 2100 de metri. Deja pe ultima parte se facuse foarte frig, si mai sus ploua.

In conditiile astea toti cei care au ajuns sub 22:45 la Grindelwald au fost considerati finisheri, inclusiv eu.

M-am rugat de ei sa ma lase sa continui dar mi-au spus ca nimeni nu isi asuma faptul ca mai aveam de urcat inca minim 2 ore jumatate si apoi sa cobor inca 2 in niste conditii de iarna asa ca am plecat catre apartament bucuros ca am reusit, chiar daca nu 100%, sa termin unul dintre cele mai grele competitii de ironman din lume.

Swissman si-a meritat numele de extrem cu varf si indesat.

A doua zi, ceremonia de premiere s-a desfasurat sus la linia de finish, pe o vreme tot extrema, ca la 2000 de metri. vant, ploaie si temperatura foarte scazuta, dar asta nu m-a impiedicat sa port tricoul de finisher.

Desi pe Marius nu l-ati vazut in nici o poza, el a fost suporterul oficial, cel care a condus masina pe toata perioada cat a durat nebunia asta, el a fost cel care s-a trezit la 2 noaptea pentru tranzitie, el a navigat prin Elvetia astfel incat echipa de suport sa fie acolo unde aveam nevoie de ea, exact cand aveam nevoie de ea, asa ca poza de final este impreuna cu el sub unul din cele mai cunoscute varfuri din Europa, Eiger, la Kleine Scheidegg, la finish.

Multumesc Marius pentru ajutor si multumesc din nou echipei de suport fara de care nu as fi reusit.

Urmeaza NORSEMAN!