Celtman Extreme Scotish Triathlon 2018

Bag o mana in apa. E rece. Dar ce, nu stiam asta deja? dar chiar atat de rece sa fie? astea au fost gandurile inainte de ziua concursului.
Celtman e un eveniment micut, cu 250 de participanti, nu are splendoarea curselor Europene din circuitul Ironman. Toti suntem ca o familie, ne stim de pe forum, de la sedinta tehnica sau din povestile fiecaruia, povesti cu care am venit sa dam viata acestui concurs. Are loc in partea de nord a Scotiei intr-un taram de vis, departe de viata zgomotoasa a oraselor mari, cu sate tipic scotiene, mici si imprastiate in lungul Lochurilor nordice (lacuri scotiene). Temperatura aerului nu depaseste 19 grade in zilele toride de vara, iar la momentul concursului a fost pe undeva intre 8 si 11 grade, cu o ploaie rece, asa ca de vara, ce a tinut aproape 14 ore.

Am hotarat sa zburam la Glasgow cu Blue Air si apoi sa inchiriem 2 masini, sa ne deplasam la fata locului. A fost cel mai indepartat loc in care am participat la un concurs cu 4 ore de avion si inca 6 de condus, 3 pene, de data asta la masini, si o vreme tipic scotiana. La fiecare 10 minute ploaie mocaneasca, vant, ploaie rafala, vant puternic, soare, furtuna. Le puneti voi in ce ordine vreti si asa era vremea.
Inregistrarea si sedinta tehnica au avut loc in primarie, un spatiu mic ce nu cuprindea mai mult de 150 de oameni. Cele mai importante lucruri, sa avem la noi rucsacul obligatoriu cu haine impermeabile si alte accesorii printre care harta, busola, fluier si kit de supravietuire.
Stiam ca nu o sa dorm prea mult, spre deloc, asa ca am plecat spre casa si la ora 20 s-a dat stingerea, urmand sa dormim pana pe la 2 noaptea. Sora mea si sotia urmau sa fie suporteri.
A fost prima oara cand am reusit sa dorm de pe la 21 pana cand a sunat desteptatorul. Nu beau cafea asa ca m-am multumit cu putina apa rece pe fata si 2 clatite facute de tata. De altfel si de data asta. tata a fost bucatarul sef si nu ne-a lipsit nimic.
Am pornit catre Shieldaig, locul unde avea sa inceapa concursul. Putin peste ora 3 am ajuns in tranzitie, mi-am aranjat totul pentru bicicleta si dupa preluarea GPS trakerului, m-am urcat in autobuzul ce urma sa ne duca la start.

Cursele astea extreme sunt destul de atipice, fiecare cu particularitatea ei, aici startul la inot este pe o plaja retrasa undeva la 4 kilometri de tranzitia la bicicleta. Suntem dusi cu autobuzele si debarcati undeva pe o peninsula de unde nu se vede tranzitia.
Suntem o mana de oameni adunati pe o plaja la 4 dimineata. In Scotia, la 4 dimineata e lumina deja, o lumina asa ca de lapte, alburie si inca timida care nu prea imbie la intratul in apa aia rece plina de meduze.
Ne pregatim. Tobosarii incep sa bata tare, impreuna, ca o inima gata sa iasa din piept.
Se aprinde simbolul Celtman si urmeaza sa ne strangem pentru poza de start. Stiu foarte bine acest simbol, l-am vazut de multe ori in filmele despre acest concurs. E pe bune. Sunt la CELTMAN. Stau calm, respir adanc si sa ma bucur de faptul ca sunt in sfarsit aici. In ultimele luni am perfectionat o tehnica care se pare ca ajuta foarte mult. Bine, in momentul in care antrenamentul fizic nu e asa cum ti-ai dorit sa fie, cand ai foarte multe deplasari in interes de serviciu cateodata si o saptamana, plus multe alte indatoriri acasa, trebuie sa iti canalizezi energia in alt mod, sa vezi ce procese noi inveti si pui la punct astfel incat sa ajungi la linia de start, sanatos, increzator si cu mintea impacata si canalizata spre rezultatul final.

Incet, incet, intru in apa. Inca nu imi dau seama cat de rece este si desi nu am inotat in apa mai rece de 28 de grade anul acesta, totul e in regula adica cat de regula poate sa fie la 10 grade. In sedinta tehnica ni s-a spus, nu stiu daca in gluma, ca pe undeva pe la jumatatea inotului apa ar avea undeva pe la 5 grade, 100-200 de metri unde este un curent foarte rece.
Ma uit in spatele meu si vad autobuzele indepartandu-se. Simt apa cum intra in costum si cum imi pisca mainile. E rece tare si este foarte sarata. Daca as fi fost acasa nu m-as fi spalat cu asa ceva pe fata. Plamanii se blocheaza pentru cateva secunde dar imi spun ca e doar in mintea mea. Se aude goarna si ne punem in miscare. Anul acesta am facut mai multe exercitii de inot la 2 brate pe ambele parti. Ma ajuta acum. Am oxigen destul si nu mai simt mainile si nici fata. S-au format 3 grupuri mari si incerc sa ma mentin in cel din mijloc dar curand sunt depasit de situatie. Stiam ca o sa fie asa, niciodata nu am dat importanta inotului si cu atat mai mult anul acesta cand am inotat fix 1 luna, luna mai, in bazin la caldurica. Raman in ultimul grup care inoata cam la fel ca mine, dar nu stiu cum facem si in loc sa inotam paralel cu malul, o dam cu manta si facem un arc, care la final o sa mai puna peste cei 3400 de metri inca 400. Chiar si asa, azi fluxul e cu noi, un flux de 5.6 metri la maximul lui. Il simt cu ma impinge. Ajungem in larg si incep sa se vada faimoasele meduze. Le vad foarte clar. unele mari de tot ca niste palarii de soare, supradimensionate si roz. Altele albastre cu o coada lunga si fosforescenta si unele galbene si mai mici. Stiu ca doar cele roz inteapa, si de cateva ori ating palaria, roz, gelationasa si semitransparenta. Cele mari sunt sub mine la adancime, dar la suprafata sunt foarte multe mai mici. Nu imi dau seama daca ma inteapa sau nu si nici nu mai conteaza. Am mainile inghetate dar totul e bine. Vad soarele cum incepe sa se ridice dintre munti si totul se aprinde intr-un portocaliu ireal. Ma uit la ceas. E ora 6 si 2 minute. Ridic capul din apa. Mai sunt concurenti pe langa mine si insula e destul de departe. Aproximez inca 20 de minute pana la mal.

Stiu ca o sa fie cea mai lunga zi din an asa ca imi continui miscarea de automaton. Deja respir la 3 brate si singurul efort este atunci cand incerc sa vad directia de deplasare. Spre casa alba, ne-au spus organizatorii dar sunt asa multe case albe. In sfarsit vad coltul insulei si imi dau seama ca am terminat inotul. Prima proba o termin intr-o ora si 23 minute si ceasul imi arata ca am inotat 3880 metri in loc de 3400. Ies din apa ajutat de voluntari, de de sora mea si de sotie.

Dupa 9 minute incep traseul de bicicleta, bineinteles cu o urcare sa ma incalzesc. Trag de mine sa intru in ritm si dupa o ora incepe sa ploua. Mocaneste, asa ca in Scotia, si ploua timp de peste 8 ore. Din cand in cand mai este si o rafala de vant, dar suntem norocosi se pare. Vantul din 2017, vant care i-a dat jos de pe bicicleta pe unii concurenti, inca nu si-a facut aparitia si sper sa stea departe de noi astazi. Kilometri trec unul cate unul, traseul desi nu pare asa greu, e foarte ondulat cu urcari de 1-2 kilometri si fiind ud pe jos si cu rafale de vant, iti solicita atentia foarte mult. Peisajul insa e superb, soseaua ingusta si cu foarte putine masini asa ca inca sunt relaxat.

Kilometrul 100 ma prinde in toane bune si chiar daca stiu ca mai am foarte mult pana departe, sunt concentrat pe fiecare pedala, mai ales ca ne-am schimbat directia de mers si acum vantul a inceput sa bata din fata. Ca parte amuzanta, de la kilometrul 130 pana la 152, adica 22 kilometri i-am facut intr-o ora si 50 de minute. Tot asteptam sa se schimbe vantul, sa se intample ceva, in conditiile in care am observat ca vremea in Scotia este extrem de schimbatoare, dar nimic. Pe cei 22 de kilometri pana am schimbat directia de mers, vantul a batut din fata si a plouat constant si nici soseaua nu ajuta. La ei soseaua are peste tot un strat de pietris incastrat, asa cum punem noi vara pe soselele noastre sa nu se topeasca asfaltul, strat care pentru bicicleta nu e tocmai grozav si pe care vibrezi din toate incheieturile. De la kilometrul 185, de unde a si inceput o coborare foarte faina m-am luat la intrecere cu masina de suport si cumva am ajuns inaintea lor in tranzitie. Total timp pentru 201 kilometri de bicicleta cu 2600 metri diferenta de nivel, ploaie si vant, 8 ore si 25 minute. Super incantat, desi speram la un sub 8 ore. Tranzitia de la bicicleta la alergare a durat cat o zi de post. Aproape 14 minute. Ne-au spus organizatorii ca din nou, datorita timpului nefavorabil, ruta High este inchisa, de altfel doar 41 de concurenti au apucat sa urce pe ea, restul fiind directionati catre Low course.

Ca o paranteza, diferenta intre ruta High si Low este, cel putin pentru mine irelevanta, inca 600 de metri de urcat in plus, si o coborare foarte abrupta. E adevarat ca as fi vrut sa vad cum e, dar in momentul in care am auzit ca s-a inchis, m-am relaxat total, mi-am setat ceasul sa nu ma lase sa cobor sub un anumit ritm pe care trebuia sa il tin sa ma incadrez in cutoff-ul de la alergare, 13 ore sa pot sa continui si am plecat intr-un ritm de pseudo-alergare, un fel de mers de melc combinat cu alergare ultra usoara. Asta pana la primul munte. Coulin Pass. Mama si ce pass, urci si urci prin jnepenis, nu se vede varful, ploua cu galeata, sunt portiuni unde deja pietrele si podetele peste paraiasele ce vin cu bulbuci de sus sunt inundate asa ca treci direct prin apa pana la genunchi. Ca e rece nici nu mai conteaza, apa curge de peste tot. Sus de tot parca te-ai opri un pic sa admiri privelistea, dar in mintea ta nu mai e timp de pierdut asa ca ii dai la vale printre parauri, prin padurea de molid batran, pe langa lacurile cu nuferi. La un moment dat o vad pe sora mea cum vine spre mine bucuroasa. Hai ca mai sunt 3 kilometri pana la check point. Pai si ce te bucuri asa, ii zic. Apoi o sa mergi cu mine prin ploaie inca 22 de kilometri si partea grea acolo e.

Dupa 18 kilometri, care de fapt sunt 18.5 sau 19 ca nimeni nu stie exact, ajungi in T2A unde se face verificarea medicala si a kitului obligatoriu, neaparat geaca impermeabila, caciula, manusi, busola, fluier, harta, tricou termic, si mancare solida. E izbavirea. Ajungi in maxim 11 ore in acest punct, poti urca pe munte, ajungi in 13 ore si poti continua pe Low course, treci chiar si cu 1 minut de aceste 13 ore si esti oprit cu parere de rau.

Pe ultimii 3 kilometri pana la cutoff si sora mea si sotia m-au alergat si m-au cam dus cu zaharelul. Hai ca e dupa colt, hai ca uite acolo e, hai ca nu ne incadram in timp asa ca am ajuns cand ceasul imi arata ca mai sunt 8 minute pana la cutoff, dar stiam ca am lsat-o moale pe prima parte din alergare.
Dupa verificarea obligatorie am mai stat inca 25 minute in tranzitie, m-am schimbat cu haine uscate, pentru 5 minute ca iar a inceput sa ploua, am mancat un sandwich cu cascaval, am mai incurajat 2-3 concurenti care erau la limita limitelor pana la cutoff, am vazut si cum e sa ajungi dupa acest cutoff de 13 ore si sa stii ca poate daca te grabeai un pic, te incadrai. Am plecat ultimul din tranzitie, adica chiar ultimul. Fara graba, fara timp de ajuns la finish. Eu, sora mea, si ploaia si am inceput sa urcam. Cred ca vreo 2 ore am tot urcat, am depasit o gramada de concurenti, s-a lasat ceata si nu mai vedeam in fata la mai mult de 50 de metri, am pierdut si traseul care de fapt era o poteca printre stanci si peste parauri. Am vorbit vrute si nevrute si timpul a trecut usor, usor. Elena ma tot intreba, cat am mai facut, cat mai e, ca e frig tare. Ii tot spuneam ca daca nu a vibrat ceasul inseamna ca nu am facut inca un kilometru si daca am facut 22 kilometri in 4 ore, va dati seama ce viteza aveam :)

Pe ultimii 4 kilometri ne-am intalnit si cu sotia mea, care cred ca se plictisise de stat in masina si am facut ultima parte impreuna. Linia de finish ne-a prins cumva fara ploaie, desi nici nu o mai bagam in seama de la un anumit punct. Unul din organizatori ne-a felicitat, mi-a dat o bere, am facut cateva poze si asta a fost tot. Am devenit un Celtman. Fara nimic fastuos, cu 10 oameni aplaudand si cu persoanele dragi mie, alaturi. Tot ce poti sa iti doresti de la o asa zi.

Timpul total a fost de 17 ore si 5 minute, pentru 3880 metri inot, 201 kilometri de bicicleta si 40 si ceva de kilometri de alergare prin munti.
Festivitatea de premiere a fost scurta, cu multumiri voluntarilor, organizatorilor si in special suporterilor care ne-au ajutat sa trecem de linia de finish. Ne-am primit tricourile, am facut o poza impreuna si fiecare s-a indreptat cu gandul catre urmatoarea cursa.
Celtman e un concurs minunat, frumos si bine organizat, cu peisaje superbe si oameni inimosi. Dupa mine e in top 10 concursuri de o zi.
Din nou am avut o echipa minunata, asa ca de vacanta cu mama, tata, Mihnea si Eva, cei mai mici suporteri, si cele doua suporterite care sincer au indurat cel mai mult. Sa stai dupa un nebun 17 ore, trezit de la 2 noaptea nu e de asa usor. Va multumesc.

Un singur lucru mai zic, pentru cunoscatori: fucking midges!!!