Transmaraton- bucurii la inaltime

A fost exceptional. Cel mai frumos drum din lume si noi am avut privilegiul sa il alergam.

O experienta ce trebuie traita macar odata in viata.

Cei patru si povestea lor la Transmaraton.

Totul a inceput in aprilie, cand am hotarat sa ne inscriem si sa speram ca vom fi printre cei putini care vor avea sansa sa alerge pe Transfagarasan. Datorita faptului ca au fost multi doritori si locuri limitate si ca acest eveniment a fost unul care a avut ca scop principal strangerea de fonduri, s-a recurs la tragere la sorti. La prima strigare, Elena( sora mea) si Mihaela au fost alese. Eu m-am inscris apoi la o a doua selectie si am fost si eu ales sa particip. Marius a intrat aproape pe final cand, cativa dintre participanti au renuntat si s-au eliberat cateva locuri.

Fiecare dintre noi ne-am apucat de strans fonduri pentru Hospice Casa Sperantei si Viitor Plus.

Elena s-a ocupat de cazare, Marius a fost soferul iar eu cu Mihaela am fost profitorii.

De antrenat ne-am antrenat toti patru, mai ales ca urmeaza un alt maraton pe 30 septembrie la Berlin, la care vom alerga din nou impreuna, unde Elena va avea de trecut inca o bariera, cea de 4 ore la un maraton.

Vineri, pe la 17, am plecat direct de la serviciu catre Transfagarasan. Dupa cateva minute ne-am dat seama ca ceva nu este in regula. O uitasem pe Mihaela. Ne-am intors sa o culegem si pe ea si pe la 18 si ceva am iesit din Bucuresti. Am ajuns la pensiune pe la 23 si la cazare surpriza mare...in timp ce noi imparteam bagajele, apa si stabileam cand ne trezim dimineata, receptionerul ne spune ca vom dormi toti in aceeasi camera intrucat asa s-a facut rezervarea. Camera a fost destul de curata si incapatoare dar paturile scartaiau din toate incheieturile iar patul meu avea scandurile de sustinere taiate din scurt si cand ma miscam mai cadea cate o scandura din el. Ma gandeam ca pana dimineata o sa ajung cu salteaua pe jos dar dupa vreo 3 scanduri cazute, totul s-a echilibrat.

Sambata dimineata cand am iesit pe terasa pensiunii m-a izbit un val de aer rece dar cand am ridicat privirea si am vazut cerul de un albastru ieral, mi-am dat seama ca o sa fie o zi minunata.

Micul dejun la pensiune nu a fost extraordinar. Putina omleta si aia cam uleioasa, un gem acrisor de prune, putin unt si 2 cani de ceai.

Pentru ca noi aveam cazarea la 11 kilometri de start, adica de Balea Cascada, a trebuit sa mergem cu masina pana acolo. Pe drum, veselie mare. Cred ca Freddie Mercury ar fi fost foarte contrariat dar totodata bucuros ca piese ca We are the champions sau I want to break free rasuna undeva in Romania pe una din cele mai frumoase sosele din lume. Vocile noastre acopereau boxele date si asa la maxim si fiecare dintre noi radia de bucurie.

La start toata lumea era pregatita sa alerge. Sala de unde se ridica kitul de participare era plina de oameni veseli si nerabdatori. Toti tropaiau, faceau poze, se probau si radeau ca niste copii care primisera o acadea. O acadea care a tinut parca prea putin.

Dupa pozele de start, care sper sa se centralizeze pe undeva si sa avem si noi acces la ele, am numarat 5..4..3..2..1 si am pornit. Incet. Mers rapid. Politistul pe motocicleta care ne asigura spatele s-a plictisit dupa primul kilometru si a plecat mai in fata. Eram ultimii, si asta si vroiam. Sa admiram peisajul, sa vorbim intre noi si sa memoram fiecare clipa. Dupa 10 minute Elena a tasnit ca din pusca. La sfarsit am aflat ca o ambitionase o concurenta si a vrut sa o depaseasca. Oricum pana la finish nu am mai vazut-o. A stat cu talpa la podea tot concursul.

Pentru mine, Marius si Mihaela alergarea pe Transfagarasan a fost de fapt un eveniment, nu un concurs. Am mers, am alergat, am facut poze, ne-am bucurat de punctele de hidratare si eu cel putin, am simtit pentru prima oara ca traiesc momentul fara a incerca sa ma depasesc pe mine sau pe altcineva. La Balea Lac, dupa 14 kilometri de urcat neintrerupt, ne-am oprit cateva minute sa admiram peisajul si sa ne hidratam. Urma tunelul lung de 800 de metri si apoi coborarea pana la lacul Capra. Si noi tot aproape ultimii eram. Marius mi-a zis sa bagam tare si dusi am fost. Ne-am desprins de Mihaela in tunel si pana la finish am tot depasit concurenti. Din 71 de participanti,  noi am ajuns pe 44 si 45 si Mihaela cu cateva locuri mai jos asa ca, surprinzator, chiar daca am mers pe aproape toata urcarea spre Balea Lac, energia ramasa ne-a dat aripi si am alergat cu 4:18min/km, la vale e drept, dar sentimentul ca alergam fara nici un scop ci doar pentru placerea alergarii a fost foarte frumos.

La linia de final, Elena care terminase de mult a venit in intampinarea noastra si am trecut linia de sosire toti trei tinindu-ne de mana (sper ca a surprins cineva momentul si ca o sa gasesc aceasta poza pe undeva).

Tot sarea de pe un picior pe altul de parca nici nu alergase si cand a spus ca e pe locul 1 la fete, mi s-a umplut sufletul de bucurie. Se pare ca antrenamentul prescris pentru maratonul de la Berlin a facut minuni.

Dupa cateva minute a venit si Mihaela in aplauzele noastre si a celorlalti concurenti si voluntari.

Am fost apoi la masaj, am baut o bere promisa de Andrei Chirtoc, organizatorul din partea Hospice, am mai stat la vorba pana cand a sosit autocarul ce urma sa duca concurentii inapoi la Balea Cascada si am plecat si noi impreuna cu doi prieteni, Virgil si Claudia catre pensiunea noastra. Am avut oarecum noroc ca au venit sa ne sustina si apoi sa ne duca inapoi pentru ca autocarul s-a stricat de vreo cateva ori pe traseu asa ca in timp ce noi motaiam in camera noastra, unii dintre concurenti nici nu ajunsesera la Balea Cascada.

Pe seara am fost la pastravaria Albota si am sarbatorit evenimentul.

Am aplaudat la scena deschisa cei noua finisheri ai ultramaratonului de 70 de kilometri, printre care si doua fete, apoi medaliatii de la semi printre care si Elena pe locul I, apoi voluntarii, organizatorii, sustinatorii si la final toti finisherii evenimentului. A fost o zi perfecta din punctul meu de vedere. Este cel mai incet semi pe care l-am facut dar a meritat.

Mii de multumiri organizatorilor si in special lui Gabriel Solomon si lui Andrei Rosu care au fost sufletul acestui eveniment, voluntarilor, celorlati concurenti care au glumit si au transpirat impreuna cu noi si celor ce ne-au sustinut pe urcarea pana la Balea Lac, care parea ca nu se mai termina.

A fost cea mai frumoasa cursa la care am participat anul acesta, dar prea scurta si totul a trecut foarte repede.

FELICITARI surorii mele care a facut o figura foarte frumoasa. Eu ii ziceam in masina ca  m-am uitat peste lista cu fetele participante si ca are sanse la podium si uite ca a terminat pe locul I.

BRAVO Elena.

Pe final sunt bucuros ca la anul nu o sa mai trec prin aceste selectii pentru ca am inteles ca participantii primei editii vor avea intaietate asa ca daca nu mi se intampla ceva intre timp, voi fi cu siguranta prezent si la anul, si nu se stie, poate chiar la versiunea ultra.

A fost un  eveniment special care va avea un loc aparte in inima mea.

P.S. O sa revin cu un update de poze imediat ce se centralizeaza pe undeva si am si eu acces la ele.