Cum sa slabesti 5 kilograme in 7 zile sau postul numai cu apa

Ma tot batea gandul de ceva vreme sa incerc un post de 7 zile. Fara mancare. Doar apa, si cand e cel mai bun moment de incercat aceast post decat in zilele de Craciun.
Cum anul asta am hotarat impreuna cu sotia sa stam mai mult in Slatina, am plecat de pe 23 decembrie la parintii mei urmand sa stam pana pe 3 ianuarie deci un prilej bun pentru acest experiment.
Stiam ce ma asteapta dar "muschiul slab al vointei" impreuna cu toate bunatatile pe masa, miros de cozonac, sarmale, tot felul de prajituri mi-au solicitat nervii si mi-au dat o prespectiva noua despre ce inseamna sa incerci ceva care, cel putin pentru mine care sunt o persoana foarte pofticioasa, parea imposibil la inceput.
Documentatia despre postul doar cu apa este destul de slabuta, mai mult din experientele personale ale celor care au incercat asa ceva, dar exista si cateva experimente pe soareci si pe oameni care vor fi amintite mai jos.
In articolul din Scientific American din 11 ianuarie 2013, scris de David Stipp (linkul intermitent fasting) se arata printre altele ca Mark Mattson, seful Institutului National al Laboratorului de Neurostiinta si Cercetari despre Imbatranire, crede ca postul este o forma usoara de stress care stimuleaa organismul in lupta cu distrugerea celulara. Tot el spune ca postul intermintent creste sensibilitatea corpului la insulina si scade riscul de diabet si boli de inima.
Va spun de la inceput ca dupa 3 zile de post, fara mancare, am avut o slabiciune cand, eu crezand ca sunt zmeu si pot sa rezist, am stat cu sotia la masa si mi-a luat mintile salata de Boeuf si am luat 5 furculite si o bucatica de branza. A fost un moment dupa care mi-am dat seama ca inca nu sunt pregatit sa stau la masa cu cineva dupa 3 zile fara mancare. Tot atunci mi-am dat seama ca totul a tinut de pofta si nicidecum de foame si ca daca faceam o analiza poate reuseam sa ma abtin.
Dar asta e. Mergem mai departe. Lectie invatata, sper.
Totul a inceput de la faptul ca am adaugat cateva kilograme nedorite si ca intr-o saptamana urmeaza sa incep antrenamentul pentru Elvetia si Norvegia.
Cu cat m-am gandit mai mult la experiment, am citit mai mult legat de postul de 7 zile, ce ti se poate intampla bine si rau si la ce sa ma astept pe parcursul lui.
Miercuri seara pe data de 24 decembrie la ora 19 a fost ultima masa. Una normala, sarmale, o costita, un carnat si putina mamaliga. Si asa a inceput cu 83.2 de kilograme.
Joi (1 zi) dimineata dupa un somn foarte bun si dupa o alergare de o ora imprejurul barajului de la Slatioara, cantarul arata 81.8 kilograme. Deci minus 1.4 kilograme in prima zi. In rest, am mai facut cateva plimbari prin vecini, m-am harjonit cu Mihnea.
Stare generala foarte buna atat fizica cat si mentala. Uimitor ca dupa ce treci de primele ore ale diminetii, eu fiind si un om care mananca dimineata foarte bine, stomacul se obisnuieste fara mancare si nu mai secreta acid gastric.
Vineri (a 2-a zi) dimineata dupa un somn foarte bun si dupa o alta alergare de 52 minute, tot pe baraj, cantarul arata 80.5 kilograme. Deci minus 1.3 kilograme. Am avut o usoara senzatie de foame, dar nimic ce nu s-a putut controla. Energia a fost ok. Spre seara am simtit un pic ca sunt obosit, dar e normal dat fiind faptul ca am facut si multa miscare si corpul deja a consumat tot glicogenul din muschi cat si glucoza din ficat. Din ce am citit, in a treia zi se intra in starea de ketoza, adica corpul incepe sa consume grasimi din corp.
Sambata (a 3-a zi) dimineata  dupa un somn foarte bun, cand m-am trezit si m-am dat jos din pat am ametit. Fara dureri de cap si fara dureri de stomac. Aveam o slabiciune in tot corpul de parca toata noaptea alergasem. Nu am mai alergat pentru ca a nins si s-a facut o mocirla de nedescris si nu vroiam sa experimentez si o raceala de la corpul slabit si de la alergatul prin apa semi-inghetata.
Greutatea a fost de 79.5 kilograme. Destul de multe activitati prin curte, facut un om de zapada, Oboseala prezenta toata ziua. Chiar si la urcatul a cateva scari. Parca corpul avea nevoie de mai mult oxigen. Am mai observat ca limba avea ceva pe ea de culoare alba, un fel de strat depus. Stiam ca se va intampla deci nu a fost o surpriza. Dar am mai observat ca tenul e mai curat. Nu mai este uleios si straluceste.
Spre seara asa cum va ziceam mai devreme, mi s-a facut o pofta incredibila de salata de Boeuf si am luat 5 furculite. Toata noaptea nu am putut sa dorm. Simteam cum stomacul se chinuie sa proceseze salata.
Duminica (a 4-a zi) dimineata dupa un somn agitat, la fel cand m-am dat jos din pat eram ametit si fara vlaga, dar m-a mustrat constiinta si am iesit la o alergare pe baraj, la -3 grade, 52 minute. Am avut energie pentru toata alergarea, dar spre final nu mai puteam controla ritmul de alergare. Ba incetineam fara motiv, ba acceleram la o viteza cu care eu normal nu alerg cand trec de 50 de minute de alergat. Cantarul arata 78.8 kilograme. Pe tot parcursul zilei am avut o stare de moleseala, dar fara ceva iesit din comun. Spre seara am avut cateva crize de foame sau pofta... nu mi-am dat seama nici acum ce a fost de fapt. Inca imi era ciuda ca nu m-am putut abtine de la salata aia, dar mama face super salata de Boeuf asa ca e de inteles. Nici eu nu am protejat "muschiul vointei" asa cum ar fi trebuit. La finalul zilei m-am simtit de parca as fi facut un Ironman, fara pic de energie, dar foarte lucid. Curios e faptul ca nu am mai baut asa multa apa, daca in zilele anterioare am baut peste 2.5 litri de apa pe zi, azi am baut doar un litru si jumatate. Nu sunt deshidrat, urina arata bine si nici nu am vreo durere pe undeva. Astazi am mai observat ceva modificat. O caldura foarte profunda in corp, mai ales la nivelul abdomenului si spatelui.
Luni (a 5-a zi) dimineata dupa un somn foarte bun, am fost ametit chiar inainte de a ma da jos din pat. O ameteala ciudata, moleseala combinata cu o stare de lene. A fost mai frig noaptea si in sfarsit zapada s-a pus peste tot. Am fost la o alergare de 30 minute, bunicica zic eu si am avut un moment de claritate absoluta a mintii. Sigur a fost de la faptul ca nivelul glucozei din sange este minim si ca creierul se hraneste acum din grasimi, dar parca auzeam tot in jurul meu, zapada scartaia intr-un anume fel, se auzeau lopetile oamenilor care dadeau zapada.. era ca o muzica, dar totul cu incetinitorul. A fost placuta senzatia dar ciudata.
Cantarul arata 78.3 kilograme. In timpul zilei m-am simtit oarecum molesit dar am avut si perioade in care am avut energie. Am observat ca daca stau in pat linistit parca ma molesesc mai rau. Imediat cum ies la o activitate imi revin. Am facut inca un om de zapada cu Mihnea apoi am dat zapada din fata curtii, dar imediat cum efortul a devenit substantial am inceput sa respir greu si apasat si oboseam foarte repede. Pe seara mi-am revenit complet. Am baut cea mai mica cantitate de apa, aproape 1 litru, dar mai mult nu mi-a cerut corpul.
Marti (a 6-a zi) dimineata dupa un somn foarte bun, aceeasi stare de ameteala dar mai pronuntata.  Cantarul arata 77.9 kilograme. Nu a mai fost o scadere asa drastica, dar asta si pentru ca nu am mai alergat. Am plecat la sotie la Rosiori, si mai toata ziua am stat in pat, m-am uitat la filme, am mai scris ceva si pe seara m-am plimbat un pic prin oras. In continuare fara dureri de cap, ametit, dar imediat cum incep sa fac miscare imi revin. Ma misc mai incet decat de obicei dar e normal. Pulsul este 12 cu 8 deci oarecum normal iar pulsul este in repaus, dupa 2 ore de stat in pat, 58 bpm. Ciudat este ca nu mai am asa pofte dupa alimente, si chiar am reusit sa stau la masa in timp ce familia manca.
Miercuri (a 7-a zi) dimineata dupa un somn un pic agitat, dar nu din cauza mea ci din cauza ca toata noaptea toti retarzii au dat cu tot felul de petarde si ma trezeau din ora in ora. Asta e. Veselia de sfarsit de an. Cantarul arata 77.5 kilograme deci se pare ca dupa a 5-a zi m-am stabilizat la 400 de grame scadere pe zi. In rest sunt bine, slabit dar pot sa fac activitati fizice in ritm moderat, proabil ca as putea sa alerg si 30-40 minute, dar temperatura de -16 C parca nu ma atrage deloc. Toata ziua am stat prin casa, foindu-ma in asteptarea orei 19 cand se termina oficial postul de 7 zile.
La ora 18.30 am incalzit zeama de ciorba pregatita de dimineata si la 19 am bagat lingura in castron.
Va spun sincer ca ciorba mai buna ca aia nu am mancat. Dupa zeama aia am mai mancat jumatate de para si apoi pe la ora 22.30 de revelion am mancat niste conopida fiarta si putin salau si un pic de tort si asta a fost tot. Dimineata cantarul arata 77.4 kilograme.
Cam aici s-a incheiat postul de 7 zile. 
Astazi 1 ianuarie 2015, ora 22.30 cand scriu aceste randuri, greutatea mea este de 77.9 kilograme, deci in concluzie am reusti in 7 zile sa dau jos 5 kilograme, pe langa altele.
Astazi am mancat normal, sau aproape normal, niste conopida, un carnat, salata verde cu avocado, o felie de cozonac, putina branza si niste masline.

Cu ce am ramas din tot experimentul asta.

• cu o experienta ciudata, care te decojeste pana la nivelul pur al fiintei tale si care iti arata din ce esti facut dar care este ceva ce recomand tuturor car pot sa tine un astfel de regim.
• am invatat ca foamea nu este o urgenta, de fapt chiar daca foarte multi oameni, si ma includ si pe mine aici, cred ca daca nu maninci o zi o sa mori, o sa explodezi, o sa ti se arda creierul sau mai stiu eu ce, de fapt foamea este doar un sentiment alimentat de creier. Normal ca nu poti sa stai cu lunile nemancat, dar cateva zile rasfirate pe parcursul unei luni nu te omoara ci din contra te fac sa vezi lucrurile altfel si cred ca experienta te face mai puternic in relatia cu foamea si cu creierul tau.
• De multe ori eu simteam de fapt o foame pshihologica nu fizica. Am invatat, sper, sa le deosebesc de acum inainte si sa nu mai maninc imediat cum simt ca imi e foame.
• Poate cea mai importanta lectie pe care am invatat-o a fost cea ca oamenii au frici de care nici ei nu stiu. Frica sociala de faptul ca nu maninci, ca s-ar putea sa ti se intample ceva rau sau sa mori face ca oamenii sa te priveasca altfel. Sa incerce sa iti spuna ca nu e bine, ca trebuie sa maninci, ca organismul tau o sa crape daca nu maninci, ca sigur e ceva anormal la tine, pentru ca toti oamenii normali maninca si ca poti sa slabesti si in alte moduri. Cu cat incerci sa le explici ca slabitul e doar o mica parte din tot postul asta, ca de fapt vrei sa vezi ce se intampla cu tine si daca poti sa faci asa ceva, mai ales de Craciun, cu atat devin mai inversunati si mai inchisi in ei. Parca lumea lor nu ar mai fi la fel daca tu reusesti sa faci lucrul ala pe care ei nu s-au gandit ca cineva poate sa il faca sau ca macar incearca. Din toti oamenii cu care m-am intalnit in timpul postului, poate trei m-au intrebat, cu adevarat interesati, ce se intampla cu corpul meu, cum e sentimentul si de ce fac asta. Restul doar au dat din cap dezaprobator. 
• in toata perioada de post am dormit foarte bine, fara dureri de cap sau dureri de stomac.
• am observat ca am pielea mai curata si mai neteda.
• am reconfirmat faptul ca pot avea incredere in corpul meu si ca pot face activitati fizice precum alergarea chiar dupa 5 zile de absenta totala a mancarii, chiar daca la un nivel mai scazut.
• dupa unele studii se pare ca corpul se regenereaza foarte bine in timpul unui post asa ca sper ca si al meu s-a regenerat.
• mi-am dat seama ca sunt, cel putin mental, capabil de un auto control foarte bun si ca trebuie doar sa vreau.

In rest va urez un an 2015 mai bun ca 2014 dar va mai urez ca "acest 2015 sa fie cel mai prost an al vostru de acum inainte."

read more "Cum sa slabesti 5 kilograme in 7 zile sau postul numai cu apa"

Swissman si Norseman

Dupa ce am terminat Ironmanul de la Nisa, i-am zis sotiei ca "s-ar putea" sa mai vreau sa fac unul.

Uite ca a trecut mai bine de un an si sunt in postura fericita de a participa la cele mai grele evenimente de tip ironman din lume. Si asta nu o zic eu ci toate forumurile, clasamentele si persoanele care stiu ceva despre aceste concursuri.

Cum am ajuns in aceasta postura e o poveste lunga.

De pagina celor de la Norseman (www.nxtri.com) am dat printr-o intamplare nici eu nu mai stiu cum. Am tot inceput sa citesc despre ce inseamna aceasta aventura si am vazut si cateva filme despre acest concurs. 

Concluzia atunci, clara si fara nici un dubiu...astia sunt dusi cu pluta. Nu am ce zice, eveniment super dar dificultatea lui era si inca este peste puterea mea de intelegere. Concluzia acum dupa ce m-am inscris, si eu sunt dus cu pluta.

Am uitat de cursa asta nebuna care incepe cu saltul in apa de 15 grade de pe un ferry in mijlocul unui fiord, unde adancimea este de 400 de metri. Am uitat si de traseul de bicicleta care te urca in primii 40 de kilometri de la cota 0 la 2100 metri altitudine si apoi mai are inca 3 urcari de-ti sare inima doar cand le vezi pe harta. Am uitat si de maratonul care urca de la 300 de metri la 1880, dar undeva in creierul meu mi-a ramas ideea : WHAT IF?!

M-am ingrasat, am slabit din nou, m-am dus la sala vreo 6 luni asa ca un experiment, am pus masa musculara pe care nu o mai pot da jos, in fine, vremea a trecut si am ajuns in octombrie fara un eveniment important in 2015.

As fi vrut sa fac toate triatloanele din Romania, dar parca nu era ceva care sa ma mobilizeze. Inca un Ironman, poate, dar unde?

Asa a revenit ideea cu Norseman.

Intre timp mi-am dat seama ca sansele mele sunt infime pentru ca, datorita conditiilor meteo, a drumurilor, a faptului ca fiecare participant are echipa personala de suport si ca este o cursa de la un punct la altul, adica pleci de undeva si ajungi altundeva, sunt doar 310 locuri, din care jumatate sunt rezervate pentru norvegieni. Peste toate astea, la cursa participi doar daca esti tras la loterie. Se inscriu cati vor si se aleg pur aleator doar 310. Bun.

M-am inscris, dar fara prea mari sperante. Cand s-a comunicat ca sunt 2680 de inscrisi doar la sectiunea internationala si 163 de locuri am zis ca trebuie sa caut altceva.

Asa am ajuns la Swissman (www.suixtri.com) tot ironman, tot extrem si la fel de greu. Doar ca bicla e mai grea, adica mult mai grea ca la Norseman, alergarea e mai grea ca la Norseman, dar conditiile de concurs sunt mai blande. Desi nu se stie niciodata.

Cand am primit rezultatul loteriei de la Norseman, chiar daca evident ca ma asteptam, am fost un pic dezamagit. Nu fusesem selectat, dar, si acum vine partea care m-a adus in situatia de astazi, am avut posibilitatea sa ma inscriu pe lista suplimentara. Normal ca m-am inscris si pe lista suplimentara.

Cand s-au deschis inscrierile pentru Swissman, m-am inscris si aici si chiar daca au fost 2400 de oameni pe 320 locuri, am avut mai mult noroc si am fost tras la loterie.

Am platit inscrierea si la doua zile dupa, am primit un mail de la Norseman cum ca am un loc pe lista speciala si trebuie sa platesc in 24 de ore. Faza este ca atunci cand am citit eu mailul, mai aveam vreo 2 ore pana expirau cele 24 de ore si din ce am inteles pe forumuri, astia din Norvegia nu se joaca cu platile. Ai 24 de ore sa platesti, bine, nu ai platit iar bine, se da locul altuia. Vai, vai ce a fost in seara aia. 

Cum sa ii spun eu sotiei ca as vrea sa ma duc si la asta, ca e o sansa unica sa particip, sper eu, la amandoua in acelasi an. CUM?

Cum sa ii spun ca peste cheltuielile de la Swissman, mai punem aproape 2k Euro si pentru Norseman in conditiile in care si Swissman este cam tot pe acolo.

Decizii, decizii, scenarii in capul meu, moduri de a-i spune, replici si intregi conversatii imaginare.

Pana la urma mi-am luat inima in dinti, am sunat acasa, am obtinut o mica sponsorizare (multumesc dragi parinti) si m-am dus cu incredere la Elena.

Puiule stii cat mi-am dorit eu sa ma duc la Norseman, uite m-au tras la loterie pe ultima suta de metri, stiu ca e scump dar am rezolvat-o, da... stiu ca imi ia si timp, stiu, stiu, dar nu mai am o sansa ca asta.

Da puiule, normal ca o sa ma gandesc ce facem cu Mihnea si cum gestionez timpul pentru antrenament. Am discutat ceva pe acest subiect.
Apoi a venit intrebarea: cate zile iti trebuie pentru Norseman?.. si mi-am dat seama ca s-a impacat cu ideea ca ma duc. Nu a acceptat-o dar s-a impacat cu ea.

Apoi a venit partea cu plata. Stiam ca avem bani pe card si cand sa ma inscriu, bang... nu sunt suficienti. Ups!

M-a ajutat Marius cu cardul lui si in sfarsit am reusit sa ma inscriu si sa imi confirme participarea.

Acum sunt inca in starea aia de euforie, de parca as fi castigat la loto. De fapt sa ai posibilitatea sa participi la amandoua in acelasi an, e surprinzator, cel putin.

Am inceput sa caut deja informatii despre ambele curse si cu cat intru mai adanc in detalii cu atat cred ca anul 2015 o sa fie un an superb, plin de provocari pe care sper ca le voi depasi cu bine.

Cat despre logistica participarii la doua astfel de evenimente cu echipa de suport, coordonare, alegere cazari, avioane, masina, transport bicicleta (noroc cu baietii de la Aventuria ca ma ajuta cu un bike case de la Thule), mancare atat inainte de concurs cat si in concurs, va spun ca este un al treilea eveniment.

Cam asa incepe aventura mea catre Alpii Elvetiei si apoi, la o luna distanta, catre fiordurile Norvegiei.

Restul sunt detalii.

read more "Swissman si Norseman"

Dupa 1 luna de antrenament

Acum o luna si un pic aveam 92 kilograme. Azi am sub 83 Kg. 
Deci ceva se misca. Mi-a fost foarte greu la inceput, chiar nu credeam ca o sa fie asa greu sa reiau  un program constant de alergare. 
Ma gandeam ca in 2-3 zile o sa imi dau drumul dar mi-a luat aproape 3 saptamani sa ajung sa alerg din nou cu 5 min si 30 sec/km fara sa suflu din greu.
Programul de antrenament de la sala merge perfect.  Am gasit o sala unde merg doar cei care chiar fac ceva. Imi este frica sa trec pe langa ei ca sunt ditamai namilele.
Momentan sunt la faza de incalzire. Am avut cateva zile niste febra prin locuri unde chiar nu credeam ca sunt muschi.
Pozele de mai jos sunt edificatoare. Vorbim peste inca o luna.

read more "Dupa 1 luna de antrenament"

Cristi .....grasu contrabasu

Dupa Ironman nu prea am mai alergat. Poate din cauza mea sau poate din alte motive care nu au tinut de mine care au devenit scuze prea repede si dupa care m-am ascuns foarte bine, din pacate.
Singura alergare serioasa a fost la MIB, stafeta cu familia, o stafeta pe care nu o voi uita. De la start pana la finish pe toti cei 10.5km am alergat cu pulsul de 198. Da, nu e o greseala de scriere, o suta nouazeci si opt. Aproape pulsul meu maxim fara, 3 batai. Am incercat sa incetinesc sa il scad, dar imediat cu urcam cu un ritm de peste 6 min pe kilometru, pulsul ajungea din nou sus. A fost una din cele mai grele alergari ale mele. Nu pentru ca alergam cu pulsul mare ci pentru ca stiind cum alergam inainte, mi-a fost prea rusine sa merg si am alergat tot timpul. Si a fost greu al dracu'.
Dupa alergarea de la MIB am continuat sa iau in greutate astfel incat acum am ajuns de la 72 kilograme pe 23 iunie 2013, la 92 kilograme, pe 4 februarie 2014.
Pozele de mai jos clarifica situatia. Acum stiti cum se deconditioneaza corpul in 7 luni.

Va zic aceste lucruri cu pentru ca vreau sa imi plang de mila, ca pana la urma a fost alegerea mea, ci pentru ca vreau sa vedeti cam ce se intampla in momentul in care ati vrea sa va lasati de sport. Ma rog, poate nu la nivelul la care am ajuns eu pentru ca pe langa faptul ca am un metabolism care nu ma ajuta si care considera ca vine epoca glaciara si trebuie sa faca rezerve, am mai si mancat tot felul de prajituri/baut bere/mancat ca inainte cand ma antrenam.
Acum am alta idee. Daca tot m-am ingrasat, ce pot face cu aceasta grasime incercand si ceva nou?
Bodybuilding combinat cu fitness asa ca de o luna m-am apucat sa citesc despre cum se face bodybuilding, care sunt pasii si sa caut un program ce promite marea cu sarea. Bine nu asa instant ci in 3 luni de zile.
Combinat cu un regim adecvat, adica fara dulciuri si multi carbohidrati poate o sa dea roade.
Azi a fost ziua 1. Antrenorul de la sala unde mi-am facut abonament a zis ca nu sunt pe treaba mea si sa o iau mai incet ca ala nu e program de incepator si ca trebuie sa ai rezistenta mentala foarte buna sa poti sa il duci. Pai rezistenta mentala la efort si durere am, ca m-a obisnuit antrenamentul. Eu nu prea rezist in fata dulciurilor si in sala aia nu sunt dulciuri asa ca nu a fost prea rau.
DIn ce am vazut chiar sunt o gramada de aparate, metode de antrenament, regimuri, cu shakeuri proteice, creatina si altele. Eu o sa iau doar shakeuri pentru a inlocui o masa la pranz cand sunt plecat la serviciu. In rest un regim fara dulciuri si fara carbohidrati si grasime.
Azi pe cantar am avut 92 kilograme. Vedem saptamana viitoare cum stau.
O noua experienta. Un nou inceput....si un plan ambitios pentru 2015.
Tot inainte.

read more "Cristi .....grasu contrabasu"

Ironman Nisa, Franta 2013 raport luuung de cursa

Nu am scris raportul de cursa pana acum pentru ca nu am vrut sa fiu influentat de emotiile liniei de finish.

Totul a inceput in 2011 in aprilie cand, dupa 15 ani de fumat intensiv, am decis sa renunt si sa incerc macar sa fac putina miscare. Nu a trecut mult timp si am ajuns sa alerg un maraton, cel din Istanbul, dupa care m-am simtit destul de doborat fizic si mi-am zis ca o sa fie ultimul. Din fericire creierul uita destul de repede momentele dificile, iar daca partea buna este mult mai intensa decat cea rea, chiar uita cu desavarsire ce a fost rau, asa ca am hotarat ca in 2012 sa incerc sa termin maratonul de la Paris sub 3 ore si 30 minute. Am trecut si acest prag dupa un antrenament care acum mi se pare ca a fost mult mai intens decat antrenamentul pentru ironman dar care a durat doar 3 luni. Imi aduc aminte ca am trecut prin niste perioade foarte dificile, cu alergari la -20 de grade, cu viscol sau cu saptamani in care am depasit 90 de kilometri/saptamana. E clar ca nu eram obisnuit cu acest tip de efort dar am continuat. Dupa Paris, la 3 saptamani distanta, am participat la Ecomaraton la Moeciu si am trecut linia de finish in 5 ore si 57 minute. Atunci am hotarat sa incerc un Ironman. Nu am apucat sa trec prin toate etapele acestui sport adica triatlon olimpic si half-ironman. Asa cum le spuneam prietenilor, am vrut sa fie ceva epic de care sa imi aduc aminte toata viata. Si chiar a fost epic.

Inca nu imi dau seama ce m-a determinat sa ma inscriu la aceasta cursa. Poate pentru ca acest concurs parea la momentul respectiv ceva extraordinar, mult prea lung si greu fata de ce stiam eu ca pot sa duc. Nici nu mai stiu cum am ajuns sa aflu despre Ironman, despre campionatul mondial din Hawaii sau despre ce inseamna de fapt acest concurs.

Stiam doar ca iti ia mult timp sa ajungi sa ai o conditie fizica suficient de buna incat sa incerci sa termini, pentru ca la primul ironman realizarea cea mai mare este de fapt sa termini. Inca nu stiam de fapt de cate ore de antrenament e nevoie pentru o singura zi de concurs.

Intre timp Elena a ramas insarcinata si urma sa nasca exact cand antrenamentul meu avea sa inceapa sa fie mai intens, adica in februarie.

Mi-a tot spus sa nu ma inscriu, dar incapatanarea mea a fost mai mare. Vroiam sa ma inscriu la Regensburg dar cursa nu s-a mai tinut asa ca am ramas cu putine optiuni, una din ele fiind Nisa.

Le-am cantarit si analizat si pana la urma a ramas Nisa, si cu bune si cu rele, postarea este:   

let the show begin- ironman 

Asa cum spuneam si atunci, analiza a fost facuta mai mult pe considerente financiare, desi financiar vorbind cred ca, cu banii pentru acest ironman puteam sa fac vreo 3-4 vacante premium in tari calde.

Dar nici eu nici Elena nu ne omoram dupa vacante de stat cu burta la soare asa ca a inceput aventura Ironman.

Am conceput un plan destul de ambitios pentru mine, am hotarat sa ignor toate obstacolele chiar daca la momentul respectiv totul parea mai mult a dorinta decat a ceva realizabil. 

Am avut si zile in care ne-am certat si nu au fost putine, am avut zile in care m-am trezit la 1 noaptea sa imi fac antrenamentul de bicicleta in casa, pe trainer si dupa care eram lac de transpiratie. Am avut momente in care eram in punctul de a renunta, nu doar la antrenament, la toata ideea de ironman. Sa nu ma mai duc deloc.

Stiam ca ma duc la un concurs greu, si cu atat mai mult cu cat Ironmanul de la Nisa este un iad, poate in top trei ca nivel de dificultate in lume. 

Stiam ca nu pot sa imi bat joc de mine, de orele petrecute in bazin si de noptile petrecute pe trainerul de bicicleta. Vroiam sa fie bine si sa nu ma duc acolo degeaba. Asa ca am indurat si am strans din dinti.

A meritat? eu zic ca a experienta asta a fost cel mai intens moment trait de mine, din prima zi in care m-am inscris pana azi cand scriu aceste randuri si ma bucur ca am trecut cu bine peste tot.

Asa cum v-am zis, ca antrenament nu am fost nici pe departe aproape de ce mi-as fi dorit eu.

Majoritatea saptamanilor au fost undeva pe la 10 ore pe saptamana cu vreo 4-5 saptamani in care am depasit 13 ore. Dar a fost constant, fara saptamani pierdute, si cu multe bricuri de bicicleta-alergare.

Ultimele doua saptamani inainte de concurs au fost relax total. In penultima am avut 3 ore de antrenament si in ultima doar 2 ore de antrenament dintre care 1 ora bicla, si jumatate de ora de inot in Mediterana.

Tot in ultimele doua saptamani au inceput sa se intample lucruri ciudate. A inceput sa ma doara piciorul drept undeva in spate pe tendon, durere pe care nu am simtit-o absolut niciodata dar care a trecut miraculos in ziua concursului.

Deasemenea mi-am pierdut adidasii de alergare, de fapt Elena i-a lasat la usa ca erau murdari si nenea care face curat pe scara blocului i-a luat "cica sa ii arunce" si dusi au fost. Asta cu 2 saptamani inainte de concurs. Am apelat la adidasii mei vechi de cand lumea cu care am alergat peste 3000 de kilometri. Au fost la inaltime si de data asta. Vroiam sa ii casez dar merita inca cel putin 500 de kilometri.

In saptamana concursului nu am apucat sa imi cumpar crema antifrecare pentru neopren asa ca surpriza mare a venit vineri dimineata cand dupa o jumatate de ora de inot in Mediterana deja aveam o ditamai dunga pe gat de la frecarea acestuia cu costumul de neopren. Prima mare problema. Am cautat la expo cate ceva dar nu am gasit nimic bun asa ca dupa inotul din concurs m-am ales cu o dunga trasa in carne vie.

Nici de data asta nu am stat locului si in fiecare zi ne-am plimbat, am fost la expo, am facut niste poze cu o bicla de 10000 de euro, am vazut concurenti pe care puteai sa faci anatomie, asa erau de bine formati. 

De acasa am plecat setat sa nu ma intereseze ce fac ceilalti si sa imi fac planul meu simplu.

Dupa ce am dus bicla in tranzitie si am fost marcat pe umar cu numarul de concurs (cred ca radeau si curcile de mine la cum aratam in ziua in care am dus bicicleta.. clar nu aratam a om care urma sa termine un ironman, dar aparentele pot fi inselatoare, nu?) am fost la masa si apoi ne-am bagat la somn. Duminica m-am trezit la 2 noaptea, am mancat niste prosciutto cu paine neagra si niste iaurt, un pachet de biscuiti si m-am bagat din nou la somn. Alarma finala a fost la 4 jumatate cand am inceput usor sa ma pregatesc pentru ziua cea mare.

O sa trec peste aranjarea echipamentului in cei trei saci de tranzitie, alb pentru inot, albastru pentru bicicleta si rosu pentru alergare. Am pastrat tot cat mai simplu sa nu am batai de cap si am renuntat si la sacii speciali de la bicicleta si de la alergare pentru ca am considerat ca nu am nevoie de cine stie ce imbarbatare sau ca o sa ma simt mai bine cand o sa ajung sa ii iau.

Cu o jumatate de ora inaintea inotului am mancat un baton energizat powerbar si tot timpul pana am inceput, am baut jumatate de litru de isotonic si cu cateva minute inainte de start am luat un gel powerbar.

Aproape de start incepuse sa ma cuprinda un fel de frica, nu ca ma inec ci ca urma sa incep cea mai serioasa cursa din viata mea. Deja imi dadeam seama ca nu mai este o gluma sau doar o dorinta ci ca eram acolo impreuna cu 2800 de oameni gata sa intram in apa involburata a Mediteranei.

In boxe se tot auzea indemnul de a parasi tranzitia dar eu aveam nevoie la toaleta, de fapt a fost singura data cand am fost la toaleta pe tot parcursul cursei.

Startul a fost rapid.

Am intrat in apa din partea stanga deoarece la Nisa, startul este pus pe segmente de timpi si eu m-am pozitionat undeva pe segmentul de 1 ora si 25. Speram un timp de o ora si 20 minute dar lipsa de experienta la inotul in mare, buluceala fantastica, mersul in zig-zag, valurile din larg si mai ales rana provocata de costumul de neopren au facut ca timpul meu sa fie mult mai prost.

Nu am avut surprize pe parcurs in afara de un picior de la cineva care inota bras si de faptul ca am inghitit la apa sarata cat pentru un an. 

Dupa inot, tranzitia de la Nisa este foarte lunga si eu am hotarat sa merg asa ca timpul de 12 minute reflecta exact asta si faptul ca am stat un pic la taclale cu sustinatorii mei:)

Tranzitia de biciclete era aproape goala lucru care m-a cam speriat un pic. Daca nu mai am timp sa termin bicicleta?

Daca la inot stiam ca nu o sa am surprize pentru ca oricat de incet as inota nu am cum sa nu termin in timpul limita de 2 ore si 15 minute, la bicicleta chiar imi era frica de timpul limita.

Toate antrenamentele mele au fost pe plat. Nu sunt nici un mare biciclist si tot ce am facut la bicicleta a fost timp de 1 an si vreo 3 luni.

Cursa de bicicleta la Nisa este chiar spectaculoasa. Are urcari de iti dai sufletul pe ele, este dintr-o singura bucata astfel incat trebuie sa te concentrezi pe tot parcursul ei si are niste coborari tehnice exceptionale. Iti sare inima din piept cand cobori pe acolo. Dupa cum se vede din splituri nu am excelat nicaieri, am fost moderat peste tot.  Singura portiune cand am tras mai tare a fost cea cu ultima coborare si ultimii 20 de kilometri de plat cand imi era frica ca inchid tranzitia si nu mai apuc sa alerg cand de fapt mai aveam peste o ora pana la inchiderea portilor.

Dupa ce am iesit din tranzitie cu bicla am inceput usor sa imi dezmortesc picioarele. Ca instrument de analiza aveam ceasul lui Marius care la kilometrul 80 a renuntat sa mai coopereze si s-a oprit din motive de baterie.

http://connect.garmin.com/activity/334682102

Pe tot parcursul biclei am avut pulsul mare, as putea sa spun mult mai mare decat anticipasem si dupa prima urcare cu panta de 13% am zis ca plezneste. Din ce citisem eu, dupa aceasta urcare totul urma sa fie plat pana la urcarea de 21 de kilometri. Minciuna, minciuna!!! cale de 90 de kilometri nu cred ca am avut mai mult de 10 kilometri de coborare sa nu mai zic plat. Totul fie in urcare grea sau usoara, dar urcare.

Planul era ca la fiecare jumatate de ora sa beau isotonic impreauna cu un baton powerbar, iar la fiecare ora sa maninc un gel si sa beau apa.

Totul bine si frumos pana cand ceasul lui Marius a renuntat sa ma mai ajute. Facusem 4 ore si stiam ca mai am inca 100 de kilometri adica inca cel putin 3 ore. De fiecare data cand treceam pe langa un jandarm sau trecea cate un arbitru de cursa pe langa mine cu motoscuterul intrebam cate este ceasul sa stiu cand sa imi iau batonul si gelul, dar ABSOLUT toti imi ziceau " c'est tres bien! tu as  fini le course", mama voastra, cat e ceasul ca am un gel de luat...si voi o dati inainte cu ai terminat bicicleta, lucru foarte fals deoarece mai erau inca 80 de kilometri sau cam asa ceva.

La un moment dat pe ultima urcare aproape de kilometrul 110 eram asa de transpirat incat mi-am desfacut casca sa mai respir un pic. Nu stiu cum a aparut un arbitru de cursa langa mine si a inceput sa gesticuleze. Nu intelegeam nimic si timp de doua minute s-a tot ratoit la mine pana i-a dat prin gand sa imi arate casca. Am inteles imediat ce vrea si am legat-o la loc. Mi-a facut OK si a plecat mai departe sa imparta cartonase celor care faceau drafting. Cativa au fost descalificati pentru ca aveau castile in urechi.

Mi-a placut faptul ca erau foarte atenti la detalii si foarte corecti. Totul pe munca ta.

Ultimii kilometri la bicicleta au fost infernali pe coborarile alea. Credeam ca nu apuc sa franez pana la urmatoarea curba in ac de par. Din momentul cand era marcajul pe asfalt pana la curba erau cam 100 de metri dar la 60-70 la ora cu greu aveam timp sa franez cat sa iau curba in siguranta. 

La bicicleta am depasit vreo 100 cred. Mai multi nu am avut de unde datorita timpului meu slab la inot.

Cand am ajuns inapoi in tranzitie nu stiam daca mai sunt in stare sa alerg. Nu ma dureau muschii foarte tare dar nici bine nu imi era. In ultimele 3 ore luasem gelurie si batoanele dupa ureche asa ca nici cu nutritia nu stiam cum e. In tranzitie iar am stat la vorba cu ai mei care ma tot intrebau daca ma simt bine.

Se pare ca eram alb la fata dar nu era din cauza mea ci din cauza sarii rezultata de la transpiratie probabil.

Alergarea la Nisa este compusa din 4 ture pe faleza, dupa fiecare primesti o banderola si la a 4-a tura treci direct spre linia de finish. 

 

Alergarea pot spune ca a fost exceptionala. Am plecat increzator ca pot scoate sub 4 ore pe maraton.

Prima tura am depasit in continuu. Planul care a functionat de minune a fost sa beau la fiecare punct de hidratare cola si sa maninc o bucata de banana si la urmatorul apa cu un gel sau apa simpla in functie de cum urma sa ma simt. Deasemenea, prin fiecare punct de hidratare am mers iar in rest am alergat. La Nisa nu exista cuburi de gheata ci doar niste dusuri cu apa rece pe care le-am evitat cat am putut primele 2 ture pentru ca stiam ca o dea niste basici mari cat casa.

Primele doua ture au fost fix pe ceas, dar caldura probabil ca si-a spus cuvantul si la kilometrul 23 nu am mai reusit sa alerg asa ca 4 kilometri am mers pur si simplu. Nu ma durea nimic, nu aveam ameteli, nimic. Nu mai puteam sa alerg. Parca mintea refuza sa puna picioarele in miscare. Nu stiu ce s-a intamplat nici acum.

Apoi am inceput incet sa imi revin dar imi pierdusem deja tempoul si nu am mai reusit sa ajung sa alerg sub 6 minute pe kilometru. TImpul final la alergare a fost de 4 ore si 14 minute si consider ca este un timp foarte bun dar care putea sa fie sub  4 ore cu siguranta. Stiu ca aveam energia dar probabil ca mi-a lipsit motivatia.

 Cand mi-am dat seama ca nu se mai poate intampla nimic si ca termin cu siguranta, mi-au dat lacrimile si ma bucuram ca un copil mic. Concurenti erau si in fata si in spate si cand mai aveam 5 kilometri incepusem sa "ii vanez" pe cei cu 3 banderole pe mana. Acum sunt constient ca nu a contat cu nimic dar atunci fiecare depasire ma aducea mai aproape de finish si cred ca am depasit pe ultimii 2 kilometri peste 20 de oameni. 

La un ironman, concursul incepe la kilometrul 30 de alergare si din ce am observat pe traseu, pentru unii se cam terminase de mult pentru ca se tarau mai mult schiopatand sau se tineau de cate un parapet si incercau sa isi revina. Din cand in cand mai trecea cate o salvare cu sirenele pornite care clar avea pe cineva inauntru. 

Am vazut si concurenti care probabil nu aveau sa se incadreze in termenul limita de 16 ore. Dar ei tot inaintau asa incet, incet. Erau in lumea lor probabil constienti si ei ca va fi prea tarziu. Dar la un concurs ca acesta pana la urma conteaza in mintea ta sa stii ca ai dat totul sa termini. Mai este o alta zi cand poate vei reusi.

Pentru mine linia de finish a venit prea devreme. Ma obisnuisem cu ritmul de alergare si nu ma durea nimic in afara de basicile din talpa. Cand am ajuns aproape am vazut-o pe sora mea cum se agita pe acolo. M-a luat de mana si am inceput sa alergam amandoi spre poarta de finish in uralele spectatorilor. Langa finish ma astepta si Elena si impreuna, toti trei, cu mainile in aer si cu un zambet larg am intrat in mica familie a ironmanilor. 

Un moment magic care as fi vrut sa nu se termine niciodata si pe care o sa il am in memorie pentru totdeauna. Tare frumos.

Dupa finish am intrat putin in zona dedicata atletilor sa maninc ceva. Aveau o supa minunata cu taitei si niste pepene galben foarte bun.

M-am schimbat de haine si dupa ce mi-am luat echipamentul am plecat spre hotel cu un zambet tamp pe fata.

A doua zi m-am simtit surprinzator de bine si am plecat la Monte Carlo unde mi-am dat un pic duhul pe scarile si dealurile din oras dar cred ca aceasta plimbare m-a ajutat enorm in recuperare pentru ca acum nu mai am nici un pic de oboseala in muschi.

Organizarea a fost impecabila, cu puncte de alimentare la fiecare 20 de kilometri pe bicla si cu tot ce se poate da. Banane, izotonic, apa, cola, mere, portocale, geluri date cu pumnul, batoane energizante, biscuiti sarati. la fel a fost si la alergare, ironmanul de la Nisa fiind recunoscut pentru calitatea punctelor de alimentare.

Voluntarii au fost si ei de nota 10 si spectatorii pe care chiar daca uneori nici nu ii mai ascultam m-au ajutat foarte mult sa imi mentin o stare de spirit buna.

Traseul de bicicleta desi este unul cu grad ridicat de dificultate, pot spune ca e epic. Trece prin sate foarte frumoase, prin lanuri de levantica, prin munte, pe serpentine care te ametesc si prin livezi care se intaind pe kilometri buni.

Prima parte din traseu este prin zona impadurita dar odata ajunsi in varf soarele este ucigator dar chiar si asa cu siguranta as mai face traseul.

Coborarile sunt dementiale, cu adrenalina care iti salta pulsul si cu sicanele in care crezi ca te faci praf si in care constati de fapt ca a fost doar o mica curba si apoi incepi sa razi de unul singur pana la urmatoarea in care iar ti se face pilea de gaina si iti spui...sa risc iar, si asta o fi la fel?

Alergarea pe faleza pe langa plaja cu mii de spectatori care aplauda tot timpul este minunata, adica cat de minunata poate fi dupa 10 ore de efort. 
Cand am ajuns la linia de finish deja eram in alta lume dar uralele si mai ales vocea de la microfon care spune "Cristian you are an ironman!" a fost asa ca o desteptare dintr-un vis lung si plin de peripetii.

Am decis sa fac ceva ce credeam ca nu este posibil. Am muncit mult, am facut antrenamente grele, cateodata am ratat o sesiune importanta, am citit mult despre istoria cursei, despre persoanele care au influentat aceasta cursa de-a lungul timpului, despre Mark Allen si Dave Scott, despre Crowie sau despre Macca, despre Chrissie sau Frederik Van Lierde castigatorul ultimelor doua curse ironman de la Nisa.

Am reusit sa imi fac un plan si sa ma tin de el, asta pana a venit pe lume Nasturel. Am avut saptamani de 10 ore de antrenament, apoi 13 si cel mai mult de 15 ore pe saptamana. Atat am putut, atat am facut. In tot acest timp mi-am dat seama ca nu este chiar asa greu ci ca doar dureaza foarte mult si esti tot timpul obosit.

Acum cand totul este de domeniul trecutului si am reusit sa trec cu bine de linia de finish vad viata in alt fel si gandesc lucrurile diferit fata de acum cativa ani. Sa fac ceva care mi se parea imposibil si chiar acum dupa ce acest imposibil a devenit demult posibil, sa depasesc tot ce inseamna antrenament, time-management, alegere echipament si o cursa de 14 ore cu cateva surprize neasteptate e un sentiment minunat.

Tot acest ironman a inceput pentru mine ca un test. Sa vad daca pot. Sa vad daca am conditie fizica si puterea de a duce la capat un tel epic. Pot sa zic ca in tot acest timp am fost taxat atat financiar cat si din punct de vedere al timpului sau din partea emotionala.

Ca si mine, foarte multi oameni nici nu isi dau seama cat de puternici sunt. In viata de zi cu zi, ocaziile sa ajungi in genunchi de la atata oboseala, sa ajungi acasa si sa stai intr-un colt tremurand de frig cand afara sunt 30 de grade sau sa zici ca mai mult nu se poate, sunt prea putine sau nici nu apar. Pentru mine a fost extraordinar sa experimentez aceste senzatii si sa imi dau seama ca mai am mult pana sa ajung la limita. 

Aceasta competitie numita simplu IRONMAN e o calatorie care isi va lasa amprenta adanc atat mental cat si fizic. Te va duce in cel mai adanc intuneric, te va supune celor mai mari presiuni si te stoarce de vlaga dar dupa ce vrei trece de toate astea, acolo la linia de finish, vei descoperi un alt om si iti vei da seama ca NIMIC NU E IMPOSIBIL. 

read more "Ironman Nisa, Franta 2013 raport luuung de cursa"

Un pic din Ironman

Momentan totul este un amestec de euforie si de regret ca s-a terminat. Ma intreba cineva ieri daca a fost greu. Daca as zice ca a fost greu as minti. Concursul in sine e usor, oricat de aiurea ar parea. Antrenamentul de dinainte te termina. Ore nesfarsite in bazin, pe bicla, indiferent ca e pe trainer in casa sau pe ploaie afara si alergare cand picioarele sunt amortite de la atata biciclit.

Sa faci asa ceva nu te antrenezi doar fizic. Nu ai cum sa termini doar fizic.

La Ironman nu ai voie cu muzica de nici un fel, fara casti, fara telefon mobil, fara paceri, fara suport din partea celor care nu sunt in concurs sau care nu sunt voluntari.

Esti tu cu gandurile tale...si asta pentru foarte mult timp. Pentru asta iti trebuie mult antrenament. Trebuie sa inveti sa te motivezi din interiorul tau, sa stii ce ganduri te fac sa continui, cand sa te gandesti la ele si cum sa le tii cat mai mult in minte. De asta toate turele de bicla le-am facut singur.

Multi par pierduti in lumea lor pe ultima portiune a maratonului. De fapt nu par, chiar sunt. Au mintea golita de toate gandurile sau se agata de ceva, o idee cat de mica, un gand cat de neinsemnat in alte imprejurari, unii numara, altii canta, eu m-am gandit pe majoritatea urcarilor la bicicleta, la mormolocul meu de acasa, la rasul si la fata lui zambareata. El m-a ajutat sa trec peste urcarea de la kilometrul 110.

Pentru cine nu stie, un concurs de ironman este compus din trei probe (patru daca punem si nutritia care e o proba in sine, dupa parerea mea). Majoritatea concursurilor de acest gen incep la 3 dimineata, cand te trezesti sa maninci ceva inainte de cursa, apoi startul este la 6 jumatate si incepe cu un inot de 3.8 kilometri. Urmeaza o cursa de bicicleta de 180 de kilometri si se termina cu un maraton de 42 kilometri si 195 de metri, totul in mai putin de 17 ore. La Nisa timpul limita este doar 16 ore.

Concursul a fost exact cum ma asteptam sa fie, asta poate din cauza ca am citit mult prea mult atat despre cursa in sine cat si despre lucrurile mai putin bune care se pot intampla pe parcursul antrenamentelor sau in concurs.

Mantra mea a fost "e cursa mea si fac tot ce imi sta in puteri sa o termin". Fara bravade, fara intreceri cu altii si cat timp ma simt ok sa nu schimb nimic.

Antrenamentul pentru acest concurs nu a fost chiar asa cum speram eu dar daca ma uit la intregul tablou, nu cred ca puteam mai mult si chiar a fost putin tinand cont de dificultatea foarte mare atat a concursului in sine cat si a cursei specifice de la Nisa.

Majoritatea covarsitoare a saptamanilor de antrenament s-a situat undeva in jurul a 9-10 ore/saptamana, cu doua saptamani de 13 si 15 ore.

Eu am avut noroc si in afara de cateva basici si un gat foarte julit de la costumul de neopren, nu am patit nimic. Ma simt mai bine ca dupa primul meu maraton, la Istanbul, cand am terminat in 3 ore si 56 minute. Foarte ciudat.

Anul acesta, la ironmanul de la Nisa, a murit un tanar englez de 30 de ani. Nu din cauza conditiei fizice sau la inot, desi au fost cateva abandonuri imediat cum s-a dat startul, ci din cauza coborarii cu viteza pe traseul bicicleta. A cazut intr-o prapastie la o curba pe la kilometrul 42.

La un moment dat aveam peste 70 km pe ora si ma temeam ca nu am timp sa franez pana la urmatoarea curba.

Nu va ganditi ca dupa inot ne urcau cu autobuzul undeva pe un munte si apoi ne dadeau drumul sa coboram cu bicicleta. Inainte de a ajunge sa cobori cu viteza asta, urcai de iti iesea pe nas. Nisa este cursa cu cele mai mari urcari. Dupa primele 3 ma gandeam ca la cat de obosit sunt poate fac vreo nefacuta la coborare din cauza ca nu mai puteam sa ma concentrez. Invatatura de minte. Antrenament SPECIFIC ioc. Eu timp de 8 luni de antrenament nu am urcat nici un delusor cu bicla, un singur inot in mare, si ala la temperatura de frigider, iar la alergare am sperat ca o sa ma ajute conditia fizica din anul trecut. Singurul lucru pe care l-am facut cu varf si indesat a fost antrenamentul de tip brick, mai ales bicla si apoi imediat alergare. Nu multa alergare, asa cat sa imi revina muschii de alergat inapoi.

Timpul meu de finish nu e senzational, e decent pentru un prim ironman, 14 ore, 7 minute si 43 secunde, dar sunt multumit avand in vedere toate conditiile adica 2800 de oameni la start, inot in mare destul de agitata, primul meu inot peste 3000 de metri cu un neopren care mi-a facut o rana de zici ca am tras la jug nu ca am stat in apa, 180 km de sudoare si adrenalina pe bicla si 42 de kilometri de alergat cu soarele fix deasupra capului, fara pic de umbra plus peripetiile din timpul cursei pe care o sa le povestesc cat de curand.

Tot ce conteaza e ca sunt Ironman cu acte in regula si nu numai eu ci cei care m-au incurajat acasa, Elena, Marius, sora mea si tata, care au fost alaturi de mine la Nisa si au indurat caldura timp de 14 ore cat si mama si mama soacra care au luat mult din sarcinile mele de tata cat timp eram pe la antrenamente.

Impreuna am reusit sa termin ceea ce in 2011 nici nu stiam ca exista.

Anything is possible!!!

read more "Un pic din Ironman"

Triatlon Fara Asfalt 2013

Sunt inca viu.

Nici o postare noua nu pentru ca nu s-a intamplat nimic ci pentru ca nu am avut timp. Serviciu nou, deplasari multe la Timisoara, ba cu avionul, ba cu masina, Nasturel devenit intre timp Mihnea, antrenamente, multe calcule si emotii.

Saptamana trecuta a fost al doilea concurs pe anul acesta, primul fiind WinterTri Challenge, care, chiar daca e super tare, nu se poate numi concurs cu adevarat. E un fel de marea namoleala (daca e zapada topita) sau marea zgribuleala (daca e inca zapada).

Al doilea a fost Fara Asfalt. Auzisem multe lucruri despre acest concurs. Ca e foarte frumos, ca e greu, ca e asa si pe dincolo.

Pentru mine a fost un test de conditie fizica. Rezultatele pentru Triatlon fara Asfalt sunt aici.

Nu am avut nici o surpriza, nici la bicla, nici la inot si nici la alergare. As fi putut scrie ca a fost greu, ca a fost namol si ca am facut push-bike dar de data asta in afara de apa care avea 12-13 grade, totul a iesit binisor.

Am plecat din nou, asa cum fac eu ca dementul. Sambata dimineata la ora 4 si 20 minute din Bucuresti si la 6 jumatate eram la 2 Mai. Am forjat masina pe A2 cat au tinut-o incheieturile. Nu stiu cum s-a nimerit dar in fata mea era un Passat care avea detector de radar si care a mers toata autostrada cu 180. Si eu dupa el.

Cand am ajuns acolo, nu era nimeni nici la inscrieri, nici pe plaja, nici pe afara. M-am dus direct la apa sa vad cum e. Am bagat picioarele timid. Prima impresie a fost ca nu le mai am. Era asa rece ca ziceai ca ti le taie. Deci nu se inoata astazi!-dar s-a inotat.

Pana am luat eu temperatura apei si am facut cateva ture, au inceput sa apara concurenti. Unii dintre ei deja testasera traseul de bicla si auzeam tot felul de povesti horor despre namolul in care urma sa pseudo-pedalam.

Din nou am apelat la Aventuria pentru inchirierea bicicletei si ca de fiecare data nu am avut surprize din partea lor. Laurentiu a fost prezent fix la 7 jumatate cu bicla pregatita. Imi parea rau ca nu luasem una cu frana pe disc si ma gandeam cu groaza la namolul ce o sa se adune langa frane.

Cand mesteream la bicla a venit si Mihai Teodorescu sa isi ia si el in primire bicla sa, inchiriata tot de la Aventuria.

Salut, salut, ce mai faci, cum mai merge, cum a fost la semi la Bucuresti, caldura mare, cum e traseul, cica namolos, dar apa, rece ca de izvor, ce facem?, pai eu am neopren nou nout si vreau sa il testez, hai sa ne ducem biclele si sa ne echipam ca mai e putin.

Cu Mihai si Ionut

M-a ajutat Mihai si mi-am pus neoprenul...cu fermoarul in fata aveam sa constat cu 10 minute inainte de start..deh, incepator.

Concursul s-a amanat cu vreo jumatate de ora din cauza ca apa era foarte rece. Eu stateam linistit ca am neopren ba mai mult, am fost rugat si sa inot pentru o stafeta.

Cand in sfarsit au anuntat startul si am dat sa ma inchid... surpriza mare.

Dai si lupta cu el sa il dau jos.. ca deja transpirasem ca dracu in el si se lipise de mine, cei de pe langa se uitau ca la urs.. ce are ba asta de isi da costumul jos cand mai sunt 10 minute.

O parte din cei inscrisi nu aveau neopren sau aveau cu maneca scurta asa ca s-a decis ca cei care nu vor sa intre in apa sa inceapa concursul cand ultimul inotator iese din apa. Aveam sa aflu ca ultimul inotator a fost Adriana. Bravo pentru curaj si pentru determinare.. sa stai 44 de minute in apa aia nu a fost o proba ci chiar un concurs in sine.

Chiar si fara cei care nu au putut sa intre in apa, tot am fost multi la start. Din ce am vazut apoi pe liste la rezultate, cred ca am fost peste 300 de inotatori. 

Cum ziceam. Apa rece ca gheata. Cand am bagat capul sa incerc un craul, mi s-a taiat respiratia, de tot. Parca nu mai aveam plamani. Am uitat de picioare si de palme... alea erau pe locul doi. Problema mare era cum sa fac sa respir, ca nici cu teasta afara nu mai reuseam.

Startul a fost rapid, sunteti gata...noi, daaa, sa ne congelam, 10..9..8..2..1..start dat de pe mal. Unde sa alergi spre apa, ca in afara de faptul ca aveam picioarele gheata, la mal mai erau si pietre cat pumnul meu pe care cand calcai, te indoiai de ziceai ca faci vreo forma de yoga. Oricum ca experienta a fost bine ca la Nisa sunt tot pietricele.

Odata intrat in apa am incercat sa inot craul. In forma eram, neopren aveam, spatiu gramada, dar cum bagam capul in apa cum mi se oprea respiratia si in loc de craul timp de vreo 5 minute pana mi-a amortit si firul de par, am inotat ba pe spate, ba brass. Dupa ce am amortit bine, adica pe la prima baliza, am inceput sa inot craul si sa tot depasesc. Timpul de 20 minute nu reprezinta nimic in afara de faptul ca dupa cele 5 minute de obisnuit cu apa, am observat ca neoprenul te ajuta foarte mult.

Cand am iesit din apa, incepusem sa ma simt bine si in tumultul lucrurilor am uitat ca mai am de dat un cip stafetei si am luat-o la fuga spre bicla. Pe la jumatatea drumului mi-am dat seama si m-am intors, am predat cipul lui Ionut si baga tare spre bicla din nou.

In tranzitie erau destule biciclete dar asta nu insemna nimic pentru ca o parte din concurenti o asteptau pe Adriana sa iasa din apa.

Desi eu nu ma impac deloc cu trasee de MTB, traseul de bicla a fost demential. Chiar daca cu o seara inainte era namol pana la glezne, cumva soarele de dimineata uscase tot. Nu stiu cati au fost in fata mea, dar pe tot traseul nu am fost depasit. De cursa asta sunt mandru. Chiar daca timpul oficial arata 1 ora si 40 minute, de fapt timpul meu a fost de 1 ora si 32 minute datorita faptului ca am uitat sa predau cipul lui Ionut si ca dupa ce am terminat bicla, cumva mi-am pierdut numarul de la alergare si am pierdut 5 minute sa il caut prin tranzitie si pana la urma l-am rupt pe cel de la bicicleta si am alergat cu el in mana.

Sa revin la traseul de bicicleta. De acasa am plecat cu doua obiective. Sa trag cat pot la bicicleta, si sa alerg tot traseul de alergare apoi.

Primul l-am facut cu varf si indesat. Am plecat kamikaze, adica fara camera de rezerva, fara pompa, fara scule, fara nimic. Doar un bidon de apa si un gel. Am tras cat am putut eu. Mai am de lucrat la coborari in viteza dar pe partea de urcare si pe plat am facut progrese fantastice fata de anul trecut.

Cand am ajuns inapoi in tranzitie, aveam pulsul sus, eram plin de zgarieturi pe maini si picioare dar imi indeplinisem primul obiectiv.

Asa cum spuneam mai sus, cumva am pierdut numarul de alergare si un supraveghetor m-a intors inapoi in tranzitie dupa el. Nu l-am mai gasit asa ca l-am rupt pe cel de la bicicleta dar asta mi-a luat o gramada de timp. Nu-i nimic, mi-am zis. Nu te intreci cu nimeni. Mai este alergarea asa ca alearga tot traseul.

Prima oara cand alerg pe nisip. E ciudat. Rau de tot. Se afunda picioarele, sunt pietre cu alge pe ele, pamant amestecat cu apa, melci, scoici, raci, craci si caldura mare. Ca la mare.

Am alergat foarte bine, cei 8 kilometri de plaja in 43 minute si 42 secunde dar nu am fortat de frica sa nu imi luxez ceva.

Dupa ce am terminat m-am intors la incurajat lumea impreuna cu sustinatoarele lui Mihai, care m-au incurajat si pe mine si pentru asta le zic un mare MULTUMESC!.

M-am mai invartit putin pe faleza, am adunat cateva scoici pentru acasa, sa nu ma duc cu mana goala si am plecat inapoi spre casa.

Organizarea a fost perfecta din punctul meu de vedere, cu un minus mic la numarul de concurs de la alergare care s-a rupt probabil. Dupa concurs am mai auzit pe cativa care au avut aceasta problema.

Traseul foarte bine ales, desi nu as vrea sa pedalez dupa o ploaie sanatoasa pe drumurile alea de pamant.

Cu ocazia inotului in mare mi-am dat seama ca neoprenul imi face rana la gat si ca ochelarii de inot se aburesc ca dracu si parca sunt orb asa ca mi-am luat alti ochelari anti aburire si parca e alta viata. Vad si eu fundul bazinului acum. 

Cu siguranta mai vin la acest concurs. E frumos, bine organizat, se ajunge repede, e la mare si dupa cate am observat, nu cred ca mai dureaza mult pana se ajunge la 1000 de oameni. Familia triatlonului creste in fiecare an si asta este un lucru extraodrinar.

Acum urmeaza "the big thing". Incep sa am emotii.

read more "Triatlon Fara Asfalt 2013"