Maraton Paris-impresii la cald

Ziua cea mare.

In primul rand vreau sa ii multumesc sotiei pentru ca m-a inteles si m-a sustinut. Cred ca e foarte greu sa stai cu un nebun in casa care numai de alergat vorbeste si care a tinut-o treaza toata noaptea de dinaintea maratonului.

Te iubesc Puiule si iti multumesc ca ai grija de mine si mai ales ca ai grija sa nu o iau razna prea tare.

Multumesc si celorlalti care m-au incurajat, o parte din aceasta mica victorie se datoreaza si voua.

Sa reiau povestirea de unde am ramas, adica la expozitie. Agitatie, prieteni noi si prieteni vechi. Discutii marunte despre vreme, despre timpul in care vrem fiecare sa terminam si cateva poze de grup si chiar si una in care sunt singur cu steagurile Romaniei si Frantei.
Dupa o tura de expozitie am constatat ca preturile sunt pe masura evenimentului desi ma asteptam ca cel putin adidasii sa fie mai ieftini decat normal. Chair vroiam sa imi iau o pereche dar am renuntat. Totul este o afacere foarte profitabila facuta pe spinarea noastra. Totusi am fost sa mancam, tot la expozitie, o portie mare de orez cu ciuperci. Bunicel. Dupa expozitie eram cu moralul destul de ridicat dar cu emotii foarte mari, asa ca nu am reusit sa dorm deloc toata noaptea. M-am foit, am fost la toaleta de vreo 10 ori, m-am intors, am baut apa, dar de somn nici vorba. La Istanbul nu am avut aceste emotii sau le-am controlat mai bine.

Duminica dimineata cum s-a facut sase fara un sfert imediat am sarit din pat. Primul lucru a fost sa ma spal pe dinti si apoi sa maninc ca sa aiba timp corpul sa proceseze mancarea. Un pachet de biscuiti, un iaurt, o banana si un baton fitness bar. Aveam pregatit deasemenea un gel Powerade dar am renuntat sa il iau asa devreme si am hotarat sa il las pentru ora 8.

Am avut totul pregatit cu o seara inainte asa ca mai mult am pierdut timpul pana la 7 cand am plecat spre Arcul de Triumf. Organizare impecabila si bun simt din partea francezilor. In fiecare statie de metrou se anunta maratonul prin megafon. Fiecare francez care statea pe scaun lasa locul alergatorilor. Mi s-a parut chiar exceptional. In 2-3 statii s-a umplut metroul cu o multime pestrita. Unii erau mai veseli, altii mai tacuti dar pe fiecare fata se vedea tensiunea. Si eu eram la fel ca restul. Asteptari mari si emotii pe masura. Stiam ca am venit sa alerg cat pot eu de bine si eram hotarat sa dau tot ce pot. In minte aveam doar un gand: 3 ore si 30 de minute.

Cand am facut ultima alergare lunga cu o saptamana in urma, dupa 16 kilometri de alergat la ritm de 5:05min/km, ma tot gandeam ca nu se poate sa alerg inca 26 kilometri cu acest ritm. Stiam ca am facut tot antrenamentul ca la carte dar parca ceva nu era in regula. Nu eram in forma maxima. Oare o pierdusem pe drum cu doua saptamani in urma cand racisem? De ce ma durea spatele? Eram hidratat destul? Oare alergatura prin Paris m-a obosit? Toate aceste intrebari mi se invarteau in cap. Totul pana am iesit de la metrou. Ce mare de oameni. Nu am mai vazut asa ceva. Un fluviu ce curgea spre linia de start.

 Eram o mica furnica in acest musuroi care urma sa se puna in miscare in mai putin de 30 de minute.

La inceput am vrut sa imi las ceva haine de schimb la vestiarul oficial, dar am decis sa tina Puiu hainele. Ne-am fixat un punct de reper unde urma sa ne intalnim dupa maraton si am intrat in marea de oameni. 

Intre timp mi-am baut si gelul restant, am mai mancat si o bucatica de banana, mi-am aranjat bidonul cu energizant, am facut inca o trecere in revista a echipamentului de pe mine, am facut ultima poza, un pupic, o imbratisare si o urare de noroc si am intrat in tarc. Planul meu era sa ma tin dupa unul din pacemakerii de 3 ore si 30 minute. Plan esuat lamentabil chiar inainte de a incepe cursa.

Ne-au ingramadit ca pe oi si pentru prima oara la maratonul din Paris, au hotarat sa porneasca cursa esalonat. Au impartit bulevardul in doua benzi si  la fiecare 5 minute urmau sa dea drumul unei benzi de alergare, stanga, dreapta, stanga, dreapta. Cumva, cei trei pacemakeri de 3 ore si 30 minute erau pozitionati in partea dreapta a bulevardului si eu eram pe partea stanga. S-a cantat ceva si s-a dat drumul. A plecat primul val, al doi-lea, al trei-lea, a trecut primul pacemaker pe langa mine pe banda din dreapta, apoi dupa 5 minute a trecut si al doi-lea. Eram deja panicat. Noi stateam pe loc si astia dadeau drumul numai pe partea dreapta. Ce mama dracu. Pai cum ii mai ajung eu, planul meu era sa alerg cu ei, nu singur. In scurt timp am vazut ca pe banda din dreapta se asezase la start langa noi si ultimul pacer de 3 ore si 30 minute. Mi-am zis ca daca il pierd si pe ultimul o sa imi fie foarte greu sa alerg constant si o sa cedez dupa kilometrul 30 cu siguranta.

Dupa aproximativ 14 minute de la startul elitelor am pornit si noi, undeva la 200 de metri in spatele ultimului pacer si cu alergatorii de la 3 ore si 45 minute calare in spatele nostru. A fost o nebunie totala si cred ca singurul repros pe care pot sa il aduc organizarii. Pana la kilometrul 2 a fost o inclestare apriga intre cei care vroiau sa depaseasca si cei care plecasera prea repede pentru nivelul lor. Eu am depasit peste 5000 de oameni in total si majoritatea i-am depasit pe primii 10 kilometri si pe ultimii 3.

Imediat cum am inceput sa alerg la "norma" a inceput sa ma doara gamba dreapta. Nu am bagat-o in seama si am continuat slalomul printre alergatori. Ma uitam la ceas si incercam sa controlez alergarea sa nu ma ia valul. Toti pareau ca alearga ca la un sprint dar imi spuneam ca in 10 kilometri ii depasesc pe toti. Am continuat sa alerg cu un ritm bun dar ingrijorarea punea stapanire pe mine. Gamba dreapta nu vroia deloc sa isi revina si chiar daca stiam ca eu in general ma incalzesc dupa 7-8 kilometri de alergat, mi se parea ca incepe sa ma doara din ce in ce mai rau. La kilometrul 8 mi-am zis in gand ca o sa incetinesc daca nu ma lasa durerea. Pentru mine adevarata cursa a inceput de la kilometrul 9 cand durerea de gamba a inceput sa ma lase. Imi aduc aminte ca alergam constient ca s-ar putea sa nu termin maratonul. Alergam calm, controlat , fara accelerari bruste si fara depasiri, iar pana la kilometrul 15 am tot asteptat sa se intample ceva, fie sa inceapa sa ma doara din nou gamba, fie sa cad pe asfalt. La kilometrul 10 mi-am luat constiincios gelul. Dupa kilometrul 15 mi-am zis in gand "haide trage ca acum esti cald deja, doar nu te-ai antrenat 4 luni ca sa te plangi ca te-a durut o gamba" si urmatorii kilometri am tras destul de bine. Impreauna cu Michael Jackson si Cargo(in casti bineinteles) continuam sa castig timp pretios. Cand m-a uitam la splituri la fiecare kilometru nu imi venea sa cred: 4:47min/km, 4:43min/km, 4:44min/km, 4:37min/km, 4:41min/km. Pai eu nu am alergat asa niciodata. Ce mai, sunt bun frate. Ba, daca tot alerg asa macar sa fac un record personal la semi-maraton, dupa aia mai vedem noi ce o sa fie. Si am trecut linia de semimaraton intr-o ora si 42 minute si 32 secunde. Ce bine ma simteam. Am mai dat un gel pe gat si asa cum alergam eu fericit am vazut in zare un stegulet albastru. Ce sa fie, ce sa fie. Al doi-lea pacer cu steagul de 3 ore si 30 minute. Ambitios cum sunt am zis sa il depasesc si sa il prind pe primul. Nu mi-am dat seama la momentul respectiv ca primul avea avans in fata mea de peste 9 minute, asa ca am continuat sa alerg cu sub 4:50min/km. In tunelul de 1 kilometru l-am depasit pe al doi-lea si atunci mi-au dat lacrimile prima oara. Eram cel mai bun, eram un fel de pui de kenian. Incercam sa imi controlez forma, sa nu calc pe calcai si sa ridic cat mai mult gambele. Ma simteam minunat. La un moment dat in tunel s-a auzit un vuiet in spatele meu. Era ca un tunet ce crestea in intensitate. Mi-am dat castile jos si am realizat ca strigau alergatorii. Am tras si eu un chiot si am alergat si mai tare.
Surpriza a venit cand am iesit din tunel. Ambuteiajul dracu. Organizatorii pusesera mesele cu bautura si banane tocmai in gura tunelului. Si dai coate in stanga si in dreapta, injura, incearca sa te bagi pe stanga sa ocolesti puhoiul care se oprise exact in panta tunelului. Ne-bu-ni-e. Cu greu am reusit sa ma strecor. Deja ma simtam un pic obosit si am zis ca e momentul activatorului. L-am dat pe gat cu o sticla de apa culeasa din fuga de pe jos. Nici macar nu era desfacuta. O luase probabil cineva si ii scapase din mana. Lucky me.
A fost prima oara cand am luat un activator la vreo alergare. Bai nene, cred ca la kilometrul 29 si-a facut efectul. Toti incetineau numai eu trageam in continuare. M-a tinut pana la kilometrul 35 si un pic. Am stiut imediat ca s-a terminat. Activatorul asta e al dracu rau. Cat te tine, esti zmeu, dar cand se termina, ti se taie pofta de orice. Parca ma storsese cineva de toata energia, exact ca pe o lamaie. Ramasese doar coaja. O coaja zbarcita, acra si neputincioasa. Nici samburi nu mai erau. La kilometrul 36. Ce ma fac acuma? Am tras pana aici ca un nebun si acum ma preling pe asfalt? Hai ca asta nu se poate. Am bagat si ultimul gel, desi stiam ca mai dureaza vreo 10 minute pana isi face efectul. Salvarea a venit chiar de la o salvare. Era oprita langa un alergator cu girofarul aprins si cu sirenele suierand. Un medic era aplecat langa alergator si peste tot in jurul lor era o foiala de nedescris. Am inchis ochii si mi-am zis ca decat ca alergatorul ala ma opresc. Altfel nu. Am continuat sa alerg fara sa ma mai uit la ceas. Aveam avans aproape 4 minute la kilometrul 35. Eram in grafic dar activatorul ala stricase tot. Eram in regula, nu ma durea nimic, plamanii erau acolo, inima la fel, desi pulsul nu era chiar bun ( ultima oara cand m-am uitat la ceas pe la kilometrul 36, aveam 181). Stiam ca pot sa alerg cu puls de peste 185 cel putin 5 kilometri asa ca nu imi faceam probleme ca nu ma tine inima. Singura problema erau picioarele care nu mai vroiau sa traga. Mainile mi le simteam de plumb si imi amortisera. Am incercat sa le destind un pic dar fara folos. La un moment dat l-am depasit pe Daniel Lixandru iar putin mai in fata pe Viorica Gabrian. Deci inca ma miscam. Imi ziceam in gand, hai tata mai cu talent ca mai ai doar 3-4 kilometri. Da-o in masa de treaba ca e pacat de antrenamente. Asa e la sfarsit. Te doare, dar strangi din dinti si tragi in continuare. Si alergam cat puteam eu de tare. La kilometrul 41 am auzit in casti Thunderstruck si m-am uitat la ceas. Pulsul 186 si timpul de 3 ore si 20 de minute si ceva. Inca un kilometru si ai scapat. E ziua ta azi. Ai reusit. Am incercat sa trag mai tare.
La kilometrul 42 incepusem sa ma uit aiurea dupa Puiu. Eram ca o rata bezmetica, pierduta si speriata(am vazut filmul de finish) care dadea din cap aiurea si alerga dintr-o parte in alta a culuarului. Totul era amestecat in mintea mea. Durerea, sunetul de fanfara, uralele spectatorilor si cel mai mult bucuria ca am terminat ceva care imi paruse acum aproape un an un lucru imposibil. Nu vedeam prea bine din cauza transpiratiei care se amesteca cu sare si imi curgea pe fata. Cred ca erau si niste lacrimi pe undeva pe la mijloc. Nu de durere ci de bucurie. Eram acasa. In marea familie a maratonistilor. A doua oara. Terminasem in 3 ore si 26 de minute si 42 de secunde. 
Am vazut-o si pe Puiu, mi-a facut o poza si m-am intors in marea imbulzeala. 

Dupa cateva sute de metri de buimaceala o doamna mi-a pus o medalie de gat si m-a intors din drum sa imi iau si tricoul de finisher. A trebuit sa mai merg inca 1 kilometru pana sa ies din marea de oameni. Multi dintre ei erau cazuti la pamant, extenuati, sau isi masau gambele, dar toti erau fericiti cu medalia atarnand la gat.
Era victoria mea, a noastra, a tuturor. Muncita si meritata cu varf si indesat.
Acum ca ma gandesc mai bine, medalia o pun undeva intr-un sertar, dar memoria acestei zile imi va ramane intiparita in minte toata viata.
Ce pot sa mai zic decat ca le multumesc atat miilor de voluntari si spectatorilor care au fost extraordinari cat si celor de acasa care au urmarit online evolutia mea.
Este un maraton care cu siguranta merita trait si alergat. Inca ma resimt destul de puternic dupa acest eveniment, iar azi la o alergare usoara de 5 kilometri, vad inca ca nu sunt refacut. 
Dar se spune ca "Pain is temporary but pride is forever." 

In urmatoarele zile voi reveni si cu analiza detaliata a maratonului, desi a fost o cursa perfecta pentru mine. Daca ar fi sa alerg inca o data as schimba un singur lucru, as lua activatorul cu 1-2 kilometri mai tarziu.


Somn usor.