Strategie

Data trecuta, la triatlonul de la Reci, am simtit ca mai am pedala. A fost super frumos dar parca vroiam mai mult de la mine, mai ales dupa pseudo-esecul de la Sfanta Ana.

La Reci a fost o cursa buna pentru mine, exact asa cum o planificasem, cu exceptia surprizei din gara de la Sf. Gheorghe. Totul s-a desfasurat bine. Am iesit din apa odihnit, am tras pe bicicleta, atat cat mi-a permis antrenamentul si tipul de teren nisipos. Am pierdut timp in tranzitia de la inot la bicicleta, dar nu mai mult de 2 minute.

Imi aduc aminte perfect cursa de bicicleta, cati am depasit, unde am avut mici probleme, cum am trecut pe langa Ciprian Balanescu pe ultima coborare ( eu pe bicla el in alergare la penultima tura) si cum am depasit la alergare pe ultima tura fata care s-a clasat pe locul doi la feminin. Dar in toate astea nimic nu a fost exceptional. Niciodata pe parcursul concursului nu am simtit ca nu mai pot sa trag. 

In afara de maratonul din Paris, unde am facut o cursa perfecta si am ajuns la final cu talpa la podea, in rest nu pot sa zic ca am concurat la potentialul meu din antrenamente. Am fost tot timpul atent si conservativ, exact cum trebuie sa fiu la Ironman la anul. La IRONMAN, nu la un triatlon sprint sau olimpic.  

De multe ori am vazut chiar si in concursurile de Ironman chiar si profesionisti care au fortat asa tare incat au abandonat pe final, ramanind fara resurse.

La un triatlon olimpic nu se poate intampla asa ceva. Nu prea ai cum sa ramai fara resurse in 3 ore oricat de tare ai trage.  Poti cel mult sa incetinesti pe final, dar de terminat tot termini.

La Triathlon Challenge din 26 august, care se desfasoara in Bucuresti, adica acasa, vreau sa trag cat pot eu de tare sa vad ce se intampla. Sper sa nu am probleme cu bicicleta. Chiar vreau sa vad ce pot sa fac. Gata cu frica ca nu mai am energie, gata cu lasa ca mai e data viitoare, gata cu incurajarile de genul "stau in spatele fetei ca alearga bine si nu are rost sa o depasesc", gata cu scuzele de teren accidentat ca o sa fie totul pe sosea si gata cu gandul "la cum ar fi fost". 

Chris McCormack, unul din campionii mondiali la Ironman descrie excelent triatlonul si ce inseamna acesta. Mare dreptate are cand spune ca triatlonul nu este un joc, este o munca continua care se vede doar la final.

"You don't play triathlon. You play soccer; it's fun. You play baseball. Triathlon is work that can leave you crumpled in a heap, puking on the roadside. It's the physical brutality of climbing Mount Everest without the great view from the top of the world. What kind of person keeps on coming back for more of that?

That's why your state of mind is so important. You have to be honest with yourself about suffering: it's going to come, and it's part of the wholeness of being a triathlete, and it's totally real. It's you versus you. If you can be at peace in your mind and accept the pain, then you can see it as a part of the whole amazing experience. But if you're dreading the suffering because you approach it from a negative frame of mind, when it finally comes you're going to check out."

Si sa ramaneti motivati...