Concurs ciclism sosea-Cupa Emmedue

Cateodata experienta se castiga greu, dand cu capul de pragul de sus.

Asa mi s-a intamplat si mie astazi la Cupa Emmedue Sport, primul concurs de bicicleta pe sosea la care am participat si care s-a tinut langa Ploiesti de dealurile dintre localitatea Seciu si localitatea Urlati. Am ales cursa de 50 de kilometri fiind constient ca nu am pregatirea necesara sa particip la cursa de 100 de kilometri. Peisajul extraordinar si vremea numai buna pentru ciclism anuntau un concurs pe cinste. Am ajuns destul de devreme, mi-am ridicat kitul de concurs si cum nu prea stiam pe nimeni am preferat sa stau mai retras pana la startul cursei mele. Se simtea tensiunea in aer. Toti erau nerabdatori sa porneasca. Unii isi testau pe ultima suta de metri franele sau schimbatoarele si faceau ajustari finale. Ma uitam ca un copil mic la marea de biciclete, la concurenti si la standurile cu fel de fel de produse pentru biciclisti. L-am vazut si pe Alexandru Diaconu care facea o demonstratie pe un trainer. El va participa la campionatele mondiale de Ironman, fiind primul roman care se califica la un asemenea campionat. 

Traseul cursei de 50 de kilometri este mai jos. Am inregistrarea de la ceasul meu fara ultimii 500 de metri pentru ca am uitat sa il incarc si s-a inchis.


Primul start s-a dat la ora 10 la cursa de 100 de kilometri si toti au pornit ca din pusca. Atletii profesionisti in fata, urmati de marea majoritate care venise la concurs ca si mine, pentru atmosfera si pentru verificarea conditiei fizice.

Intre timp m-am intalnit cu un coleg de club, Adrian, si din vorba in vorba am aflat ca nu avea nici un plan, la fel ca mine asa ca am decis sa raman cu el mai in spate si sa vedem ce se intampla pe parcurs. Am avut parte si de un fotograf foarte bun, Viorel Crisan, care venise sa incurajeze un prieten si datorita lui am acum cateva poze. Mersi Viorel.

Revenind la concurs, am hotarat sa ma pozitionez pe undeva pe la jumatatea coloanei. Startul nostru s-a dat la ora 10:50 si a fost unul tehnic, cu masina de politie in fata aproape 5 kilometri datorita pantei destul de abrupte. Chiar si asa tot am reusit sa cad, de data asta nu din vina mea. Aveam 50 de kilometri la ora si din spate a venit cineva cu un mountain bike si a taiat o curba. Roata mea din fata s-a lovit un pic de roata lui din spate si am zburat amandoi si in spatele nostru inca doua persoane care au venit cu viteza si nu au mai reusit sa ne ocoleasca.

Sunt sigur ca daca aveam mai multa experienta puteam sa evit aceast eveniment nefericit, fie prin pozitionarea mai in fata in plutonul profesionist, fie printr-o redresare imediat dupa atingerea rotii.

Totul s-a intamplat foarte repede. Impactul cu asfaltul dur a lasat in urma un miros de cauciuc ars. Nu mi-am dat seama ce s-a intamplat decat dupa ce m-am ridicat de langa gardul de beton in care fusesem proiectat. Este prima oara cand fac un accident de asa anvergura si ma bucur ca am avut un car de noroc. Rar se intampla sa scapi fara nimic rupt la o asemenea viteza.

Cel care ne taiase fata era intins pe jos, plin de sange pe fata dar era constient si dupa cateva secunde s-a ridicat. Cei din spate care nu reusisera sa evite busculada erau intinsi pe sosea dar nu pareau sa aiba vreo problema majora nici cu bicicletele nici din punct de vedere al leziunilor. In fara de mine si de cel care ne taiase fata, toti s-au ridicat si au plecat mai departe. La nici 2 minute de la accident a si venit masina tehnica a concursului si l-a luat pe cel cu mountain bike. Din pacate concursul cred ca se terminase pentru el deoarece avea roata din fata foarte busita, cu cauciucul rupt si spitele indoite. A avut noroc si nu a patit nimic, cel putin din ce am vazut eu la fata locului. S-a sters cu un servetel umed pe fata si leziunile nu pareau asa adanci sau grave. L-a intrebat cineva de la masina tehnica daca e in regula si a zis ca nu are rupt nimic si ca nu trebuie sa cheme salvarea. Si pe mine m-au intrebat daca ma doare ceva. Sub influenta adrenalinei am spus instinctiv ca nu am nimic dar simteam toata partea dreapta cum ma arde si palma dreapta era plina de sange. Vedeam cum picura dar durerea venea din alta parte. Era de la cotul drept care avea o julitura destul de mare. Acasa am observat si o spartura in casca de protectie. Daca nu o aveam, sansele sa povestesc acum toate astea  probabil ca ar fi fost foarte mici.

 Unul din baietii din echipa tehnica m-a ajutat sa pun lantul la loc, sa slabesc franele pe spate pentru ca bicicleta facuse un mic 8 si am plecat mai departe. La nici un kilometru de locul unde cazusem, l-am intalnit pe Adrian care avusese si el parte de o cazatura zdravana pentru ca il furase nisipul de pe marginea soselei intr-o curba. Era destul de lovit, cu sange pe fata si imi zicea ca isi daduse unghiile peste cap, dar cel mai rau il durea piciorul stang. Tot echipa tehnica l-a ajutat sa repare bicicleta. L-am asteptat si am plecat amandoi mai departe. Deja concursul era compromis. Ce a urmat a fost o sesiune de supravietuire pana la linia de final. Inca 40 de kilometri. 

La prima urcare mi-am dat seama ca ceva era foarte gresit. Simteam in bratul drept o durere surda iar piciorul ma ustura ingrozitor. Am incercat sa trec pe foaia mica dar schimbatorul nu m-a ascultat. Era blocat. Era clar ca asa nu aveam nici o sansa sa termin. M-am dat jos de pe bicicleta si am continuat urcarea pe langa ea. La punctul de hidratare din deal am avut noroc cu baietii de la Giant. Multumesc lui Catalin care mi-a reparat cat de cat roata din spate. Fara el nu as fi terminat concursul. 
Am baut putina Cola si am mancat un fursec incercand sa uit de durere. Cum m-am urcat inapoi pe bicicleta am simtit instantaneu durerea din sold si din urmar. In mintea mea de copil care nu vrea sa renunte se dadea o lupta destul de mare. Sa renunt la primul meu concurs de bicicleta, chiar daca pentru mine clar nu mai era un concurs, sau sa incerc sa termin. Aveam si pantalonii rupti pe o parte si in fund, de la cazatura, dar chiar nu imi pasa. Vroiam doar sa termin si sa ma duc acasa, dar sa ajung pe bicicleta la linia de sosire si nu in masina organizatorilor.
Dupa inca 10 kilometri ma simteam mai bine dar schimbatorul tot nu vroia sa schimbe de pe foaia mare pe foaia mica si asta ma enerva la culme. La fiecare urcare ma forta peste conditia fizica pe care as fi avut-o chiar si fara accident. Au fost doua pante pe care nu le-am putut urca pe bicicleta. Dupa 30 si ceva de kilometri am cazut iar, dar de data asta a fost vina mea pentru ca am intrat intr-o curba prea din scurt si am alunecat  pe nisipul de pe marginea soselei. Noroc ca nu aveam mai mult de 10 kilometri pe ora si nu s-a intamplat nimic in afara de faptul ca mi-am stricat ghidolina pe partea dreapta. Oricum era stricata din primul meu accident cand am luat linia de tramvai in Bucuresti, asa ca tot raul spre bine. Acum ma obliga sa o inlocuiesc.
Eram cu nervii la pamant. Am reusit sa depasesc o familie de biciclisti si inca vreo 4-5 concurenti, dar nu mai era demult scopul meu. Trageam destul de tare ca sa termin si stiam ca pe final o sa vina urcarea pe care am cazut eu prima oara si ca va trebui sa o parcurg pe jos. Vreo 3 kilometri de urcat pe jos. Nu stiu ce a fost in mintea mea si de ce nu am abandonat. Stateam cu capul in pamant si mergeam pe langa bicicleta. Nu la pas. Mergeam destul de repede pentru conditia in care ma aflam. Nu imi mai pasa de incurajari sau de ciclistii care ma depaseau. Erau elitele de la tura de 100 de kilometri. Cand i-am vazut cum trag din greu pe panta pe care eu mergeam, am incercat sa ma urc din nou pe bicicleta. Am cedat dupa 50 de metri. Pana la urma am urcat pe jos cei 3 kilometri. Ma apropiam de final. Am trecut linia de sosire, mi s-a strigat numarul de concurs, am fost aplaudat si un sentiment de usurare s-a asternut peste sufletul meu. Reusisem sa nu abandonez. Eram bucuros ca terminasem dar trist ca nu reusisem sa fiu un pic mai competitiv din cauza accidentului.


Evenimentul a fost organizat foarte bine si in cativa ani o sa devina o referinta pentru ciclism si locurile o sa se ocupe cu mult inainte de ziua concursului. A fost si un pasta party la final dar la care nu am mai stat.

Timpul de terminare a concursului a fost in jur de 2 ore si 30 minute iar ca loc final am fost pe 124 din 148 la categoria de 50 kilometri sosea. Chiar nu stiu cum am reusit sa nu fiu ultimul dar nu asta e cel mai important.

Asta inseamna ca am dezamagit? eu consider ca nu. Cred ca daca as fi renuntat cea mai mare dezamagire as fi simtit-o eu.

Ma mai duc? cu siguranta ca da. Asta a fost doar inceputul si per ansamblu a fost o cursa frumoasa din care am invatat destul de multe lucruri.

Cel mai important dintre ele: purtati casca!!!