FOCUS!

 Ecomaraton s-a incheiat si am mai pus pe un raft al memoriei inca un eveniment extraordinar. Totusi ceva lipseste si parca am ramas fara o tinta si fara un program zilnic. Unii pot sa alerge asa de placere prin paduri sau pe munte, undeva unde nu stie nimeni de ei. Eu am nevoie de targeturi specifice, de o structura si de o perioada specifica in care sa ma desfasor. Am nevoie sa sufar, sa trag cat pot eu atat in antrenament cat si in cursa. Nu sa depasesc alti concurenti, desi si asta e un scop. Vreau sa ma depasesc pe mine, sa ajung la linia de sosire, sa stiu ca am fost la limita si sa simt oboseala placuta cand nu mai pot sa stau in picioare si sa zic "Asta a fost un concurs pe cinste si am dat tot ce puteam eu". Parisul a fost unul din aceste concursuri si a fost cea mai frumoasa alergarea a mea. Cred ca de asta Ecomaratonul a fost doar o alergare de placere, fara momente memorabile, sau care au fost tot cand alergam cu un scop si anume sa ajung la linia de sosire sub 6 ore.
Cand alergi de placere sentimentele astea nu se traiesc. Nu ajungi niciodata la epuizare sau in momente in care iesi din zona de confort. Si de fapt de placerea cui alergi?  Alergi sa vezi mai multe lucruri, sa fii liber, alergi sa ajungi mai repede undeva, alergi/grabesti pasul sa rupi monotonia, poate alergi ca te prinde ploaia, alergi la vale sa prinzi viteza, alergi sa slabesti, ca esti in intarziere si sa iti mentii conditia fizica dar nu cred ca de placerea alergatului. Cei care alearga de placerea alergatului sunt necunoscuti. Nu au bloguri si nu scriu despre alergare, nu scriu despre unde au mai alergat ei si ce frumos a fost sau ce timp au scos pe 10 kilometri. Pe ei nu ii intereseaza de concursuri sau de targeturi si mai ales nu o sa incerce niciodata sa ne spuna ce frumos e sa alergi. Tot noi suntem cei care oferim alergarii tot felul de justificari. 

Ei se duc singuri. Doar alearga. Si nu stie nimeni de ei.

Eu alerg pentru concursuri si pentru starea de dupa concursuri. Nu sunt un mare alergator dar sentimentul pe care il am cand trec linia de sosire e fantastic.
Ca o paranteza, candva mergeam zile in sir cu cortul pe tot felul de coclauri, dormeam pe unde apucam si ma spalam dimineata la rau. Au fost ani frumosi in care chiar am facut ce am vrut eu. Acum imi place confortul. Vreau un dus cald dupa o alergare de 20 de kilometri, vreau o masa calda si un acoperis solid deasupra capului. M-am obisnuit cu orasul prafuit, cu zgomotul masinilor si cu inghesuiala din metrou. Mi-a luat 32 de ani, dar am reusit si am vaga banuiala ca o sa fie foarte greu sa ma dezobisnuiesc.
Revenind, inainte de maratonul din Paris imi ziceam ca dupa ce reusesc 3 ore si 30 de minute o sa urmeze 3 ore si 15 minute.

Stiu ca de la primul maraton in 3 ore si 55 minute la al doilea cu 3 ore si 26 minute a fost un pas exceptional dar de acum inainte toate recordurile personale vor fi in rapoarte mult mai mici si efortul va fi mai mare, asta datorita concursului Ironman din 2013.

Am cautat aproape 3 saptamani un program structurat pe un an, program care sa includa si bicicleta si inotul si sa imi lase si timp sa pot face antrenamentul specific pentru maratonul din Berlin in septembrie.
Nu am gasit ceva care sa imi convina asa ca in urmatoarele zile voi incerca sa fac eu unul, asa de bun simt. Stiu ca merg pe un drum destul de alunecos dar avand in vedere ca nici un program online nu stie ce planuri si ce concursuri am anul acesta, am hotarat sa merg pe mana mea.
Multi au intrebat de ce vreau sa fac asa ceva, de ce nu ma rezum la alergatul de placere si ma inham la un lucru care ma va solicita mental, fizic si financiar mult peste capacitatea mea actuala. 
Se zice ca drumul spre acest concurs solicita la maxim atat participantul cat si celelalte persoane din anturajul participantului.
In mare parte stiu ce antrenament trebuie sa fac, stiu cat costa toata aventura dar nu stiu inca ce obstacole ar putea aparea si cum o sa le depasesc. Imi aduc aminte de primul meu maraton. Antrenamentul, experienta si efortul depus pana in ziua de start au fost lucruri care m-au transformat foarte mult.
Deci, ce inseamna sa particip la un Ironman?
Pentru mine acest concurs nu reprezinta obiectul in sine, adica inotarea distantei de 3800 de metri, pedalarea distantei de 180 de kilometri si apoi alergarea unui maraton, adica 42 de kilometri intr-un timp maxim de 16 ore (atat este termenul limita la Ironman Regensburg), ci drumul pana la acest eveniment. In momentul de fata, din toate aceste probe pot sa zic fara sa ma mint ca pot termina doar maratonul. Cu restul incep sa ma obisnuiesc, mai ales cu inotul unde in ultimele doua saptamani am facut un progres destul de mare. Acum reusesc sa inot 1000 de metri legati, doar craul, cu respiratie bilaterala la 3  brate, in aproximativ 23 minute. E drept ca sunt ametit cand termin, dar progresul e fantastic in numai 2 saptamani de inot constant.
Cu bicicleta e mai problematic. Inca nu reusesc sa tin constant 30 kilometri/ora timp de 1 ora si nu imi imaginez cum voi reusi sa pedalez 7 ore incontinuu si apoi sa alerg inca 42 de kilometri.
E clar ca fiecare sport isi are specificitatea sa si ca doar o mica parte din conditia fizica dobandita la alergat e comuna si pentru inot si bicicleta.
Aceasta competitie imi va testa angajamentul fata de ceva care momentan pentru mine este imposibil. Imi va testa determinarea si capacitatea de urmarire a unui scop, imi va testa spiritul organizatoric, ma va impinge peste o limita care acum este foarte sus si in final in iunie 2013, cu mult noroc, voi vedea daca sunt capabil atat mental cat si fizic sa fructific aceasta calatorie.

Focus!