Cand m-am dat jos din masina lui Adrian Mila aveam muschii amortiti. Ne-am felicitat din nou si ne-am urat succes la MIB si fiecare a plecat spre casa.
Am urcat primele trepte in bloc si mi-am dat seama de gravitatea situatiei. Cum sa alerg asa maine?
Am ajuns acasa si dupa cateva cuvinte cu sotia am intrat direct in baie. Am facut un dus cald si apoi am stat 5 minute cu picioarele in apa rece.
Eram foarte obosit asa ca am adormit instant.
Dimineata parca eram mai bine, tot cu dureri mari dar imi mai venise un pic zambetul pe buze.
Astazi aveam sa urcam pe podium la stafete de familie sau cel putin asa am inteles eu, ca o sa fie categorie speciala si pentru familii. Ma rog pana la urma nimeni nu a mai zis nimic si am lasat-o asa.
Ne-am intalnit toti si am facut strategia, am stabilit unde stam, cum ne scoatem cipul si am promis fiecare sa dam tot ce putem, sau in cazul meu tot ce mai aveam.
Toti alergasem la Berlin asa ca nici ei nu erau complet refacuti.
Strategia bineinteles ca am gresit-o si am pus-o pe Elena sa alerge prima, pe distanta cea mai lunga, dar a scos un timp foarte bun de 56 minute si fata de anul trecut a alergat mult mai bine.
Dupa Elena a urmat Marius care a scos cel mai bun timp al nostru si un record personal pe 10.5 kilometri (undeva la 47 minute si 40 secunde).
Apoi a urmat Dan care a scos si el un timp bun.
Deja crestea emotia, eu fiind ultimul care trebuia sa alerge. Inainte sa vina Dan am testat putin picioarele si am vazut ca nu prea merge dar am zis ca totul e in mintea mea.
Am pornit si eu, primul kilometru destul de repede dar apoi m-am linistit pe la un 4:45 min/km.
Surprinzator muschii nu ma dureau tare dar simteam asa o oboseala interioara si parca nu puteam sa trag mai repede.
Poate era de la caldura dar eu nu prea am probleme cu temperatura desi transpir destul de mult.
Din nou am fost sustinut de aplaudacele lui Mihai Teodorescu, care a facut primul lui maraton. Felicitari Mihai si mersi fetelor.
A durat putin imboldul dat de intalnirea cu ele asa ca pe urcarea pe Calea Victoriei am cazut in melancolie. Ma tot gandeam cum sa fac sa alerg cu acelasi ritm, soarele era deasupra si picioarele nu ma mai ascultau. Dar nu pentru ca erau obosite. Nici nu simteam durerea. De fapt nu ma puteam concentra. Am inceput sa numar, 1..2..3, 1..2..3, 1..2..3 si dupa cateva serii am marit pasul.
Foarte multi alergatori, mare parte de la maraton, mergeau si dupa ce ii incurajam incepeau sa alerge dar nu tinea mult si reveneau la mers.
Ma uitam spre trotuar si vedem o multime de trecatori dar nici unul nu aplauda sau macar sa zica ceva de incurajare. Stiu ca e ceva nou pentru ei dar un pic de bunavointa din partea lor nu ar strica. O incurajare cat de mica poate face diferenta intre sa termini si sa abandonezi.
Asa mi-am petrecut timpul pana la kilometrul 9 cand a trecut pe langa mine Razvan Staicu. L-am intrebat ce target are si mi-a zis ca 3 ore si 15 minute si m-am luat dupa el. Greu, dar asa am tras cat am putut. Am reusit sa stau in spatele lui pana aproape de portiunea dreapta spre finish.
Imi aduc aminte ca strangeam din dinti si alergam cat puteam si tot ea alerga mai tare. Eu mai vedeam in fata doar poarta aia mare si alba cu timpul afisat sus. Am terminat in 48 minute si 26 secunde tura mea. Nu sunt mandru de acest timp dar am avut circumstante atenuante.
Dupa cursa am aflat ca numai eu am primit medalie, restul urmand sa le primeasca prin posta. Se pare ca s-au inscris foarte multi si nu au apucat sa faca pentru toti. Cum adica? pai am alergat numai eu? m-am dus si m-am rugat de cei ce dadeau medalii pana le-am primit si pe celelalte. Coechipierii mei le meritau mai mult ca mine. Eu doar am tras sa termin, ei au fost cei care au tras echipa in sus.
Timpul oficial este de 3 ore si 24 minute si cred eu ca am fost cea mai buna stafeta de familie iar la general am iesit pe locul 18 din 229 echipe deci ne-am prezentat onorabil.
Evenimentul a fost organizat bine, cu exceptia problemei cu medaliile si a faptului ca la un punct de hidratare s-a terminat apa. Pe o caldura ca cea de duminica, e inadmisibil sa se termine apa. Suntem in mijlocul Bucurestiului. La MPC am avut apa la 2000 de metri si nici acolo nu au fost putini participanti.
Sunt oameni care au alergat pentru prima oara un maraton si sunt convins ca au fost dezamagiti cand au ajuns la punctul de hidratare si nu aveau ce sa bea.
Felicitari tuturor alergatorilor cat si voluntarilor. Fara voi nu ar exista maratonul Bucuresti. Avem foarte multe de invatat din afara dar progresele incep sa se vada si chiar daca sunt cateva puncte in minus felicitari si organizatorilor. Medalia face toti banii. A fost un eveniment reusit si se vede ca fata de anul trecut a crescut foarte mult.
Bravo pace-makerilor pentru dedicatia lor. Ati facut cativa oameni fericiti.
Ne vedem si la anul.
Mersi frumos Cristi felicitari si tie atat pentru stafeta cat si pentru MPC. Anul viitor ma voi inscrie la MPC doar pentru tricou :)
RăspundețiȘtergere