Berlin Maraton- raport de cursa

Cei cativa cititori ai acestui blog stiu ca ziua de duminica, 30 septrmbrie 2012, a fost o zi cu semnificatie speciala pentru mine. 
Povestea de astazi nu este a mea.

Tot albumul cu poze este aici.
Nici nu stiu pentru ce sa ma bucur mai mult. Pentru faptul ca a fost prima oara cand alerg integral un maraton alaturi de sora mea sau pentru faptul ca am fost langa ea si am ajutat-o sa treaca peste cea mai grea alergare din viata ei si impreuna am reusit un PB al ei de 4 ore si 22 minute, redus de la 4 ore si 45 minute.

Planul a fost total diferit de ce sa intamplat la fata locului, cel putin dupa kilometrul 29.

Sa incep intai cu laudele, pentru ca maratonul din Berlin le merita cu varf si indesat.

Este cel mai frumos maraton pe care l-am alergat. A avut cei mai multi alergatori, aproape 40 de mii.  A avut cei mai multi spectatori (ei estimeaza ca au fost peste un milion de oameni care au aplaudat, incurajat si strigat alergatorii pe nume si pot sa confirm ca pe tot parcursul maratonului nu a fost nici macar un loc in care sa nu favem suport din partea lor). In calupul nostru de timp (4 ore- 4 ore jumatate) nu au ramas fara apa sau banane/geluri/mere/stafide sau izotonic. Are o medalie frumoasa cu data participarii pe ea (ca sa stii si tu peste ani cand ai participat). Traseul cursei este aproape plat si vezi in alergare toate obiectivele mari si chiar daca in jurul punctelor de hidratare se formau ambuteiaje, parca a fost mai bine decat la Paris unde se ajungea la oprire totala.

Atmosfera atat inaintea cursei cat si dupa cursa a fost fantastica. Hotelurile erau pregatite cu mancare specifica, peste tot era o explozie de culori iar luni inca mai vedeam oameni cu medalia la gat. Dupa cursa iti ridicai imediat sacul cu haine si te puneau sa mai mergi inca cel putin 2 kilometri sa nu ti se blocheze muschii.

Ca fapt divers, fata de Paris, oamenii au fost mult mai pregatiti, adica am vazut mult mai putini care mergeau sau faceau stretching pe ultimii kilometri.

Alergarea noastra:

Nu stiu ce emotii au avut ceilalti dar eu am plecat catre acest maraton foarte relaxat. Nici macar nu stiam traseul foarte bine sau cu ce sa ajung acolo in dimineata concursului. Noroc ca s-a ocupat sotia de toate.

Am ajuns in Berlin (eu, Marius, cele doua Elene (sora si sotia) si Mihaela) sambata seara si ne-am intalnit cu Dan sa ne dea kiturile de concurs care sunt cele mai anemice kituri pe care le-am vazut pana acum. 

Dimineata concursului a fost putin friguroasa, cu un vant care aducea mai mult a iarna decat a toamna, dar cu un soare ce incepea sa se ridice usor deasupra portii Brandenburg.

Dupa cateva poze si notarea pe mana a timpilor intermediari, ne-am indreptat catre linia de start. Mama cati oameni. Nu am vazut asa ceva niciodata. Peste tot poze, imbratisari, rasete, muzica si alergatori imbracati in toate culorile posibile si in fel de fel de costume. Clovni de mana cu vikingi, pantere roz si vampiri treceau pe langa noi grabiti sa isi ocupe locul langa ceilalti alergatori.

Desi toti eram inscrisi pe undeva pe la 4 ore si 30 minute, cum planul nostru era sa alergam sub 4 ore, evident ca ne-am inghesuit la standul de 4 ore. Balonasele scrise cu 4 ore erau langa noi, doua in fata si unul in spatele nostru.

Startul s-a dat la ora 9 dar noi am reusit sa trecem linia de start la ora 9 si 10 minute si ma gandesc ca cei din spatele plutonului au trecut aproape de 9 jumatate. 

Am dat drumul cronometrului. Planul era sa alergam relaxati primii doi kilometri, undeva pe 6 minute pe kilometru si apoi sa acceleram pe parcurs.

Primii cinci kilometri au trecut instantaneu. Eram toti bucurosi si ne distram de minune. Eu ma gandeam ca ritmul de alergare e exact cum trebuie dar imi era frica de ce urma sa vina. Nu stiam daca va putea Elena sa accelereze pe ultimii 10 kilometri, dar dat fiind faptul ca ea tinde sa se taie pe prima portiune, am preferat sa aleg varianta cu un inceput temperat, asa ca pe primii 5 kilometri am fost depasiti de o gramada de oameni. In departare se vedea balonul cu inscriptia de 4 ore.

Incet, incet am inceput sa accelerez asa ca urmatorii kilometri i-am alergat in jurul a 28 minute. Imi dau seama acum ca as fi bun de pacer, dat fiind faptul ca am alergat cu 28:16 minute apoi 28:28 minute apoi 28:22 minute pana la kilometrul 22. Apoi a inceput sa se vada oboseala. Intai pe la kilometrul 26 cand Elena s-a oprit ca o durea splina. Apoi din ce in ce mai des cu perioade de mers rapid ce alternau cu alergarea.

Am realizat ca am impins-o mai mult decat putea ea sa duca si acum incepea sa se vada. 

De la kilometrul 28 lucrurile au inceput sa fie destul de nasoale. Era clar ca resursele erau pe sfarsite dar parca era prea devreme.

Incercam sa o inveselesc si sa trag de ea cat pot dar era in alta lume. 

Am experimentat si eu acest sentiment la Paris, cand am scos cel mai bun timp al meu, de 3 ore si 26 minute, dar durerea ei nu cred ca avea termen de comparatie cu ce am simtit eu atunci. Imi amintesc cum ma dureau muschii, aveam pulsul in gat si imi plezneau tamplele dar puteam sa alerg si aveam inca energie. Pe ultimii 2 kilometri am simtiti ca ma prabusesc dar in rest a fost o alergare controlata.

Ea avea respiratia clara, fara sa se inece dar imi spunea ca nu mai vede bine si ca ii vine sa vomite tot timpul, si dupa privirea ei de caine bleg si plouat sunt convins ca se simtea foarte rau.

Intre kilometrii 30 si 37 a fost groaznic. Incercam sa trag de ea dar in acelasi timp imi dadeau lacrimile cand o vedeam cum se chinuie. Alergam 100 de metri, ne opream, se aseza pe bordura si se inchidea complet in ea. Stateam asa 20-30 secunde apoi iar pornea. Nu vroia sa renunte dar nici nu putea sa mai alerge.

Acum dupa cursa, la rece, ma gandesc ca a fost mai mult de la nutritie si hidratare decat de la ritmul de alergare.

Pe la kilometrul 32 s-a oprit de tot si nu mai vroia sa se ridice. Ii era sete si o doamna din public ne-a dat o sticla cu apa. A baut-o pe toata, am luat-o usor de mana si am inceput sa facem cate un pas. Asa ii ziceam. Cate un pas si ajungem noi cumva la final. Nici eu nu vroiam sa abandoneze si nici ea. Imi parea rau de munca ei timp de patru luni de zile si ma gandeam ca eu sunt vinovat daca nu termina.

In zece kilometri a fost foarte multa durere si o schimbare de situatie de la tragic la dezamagire si apoi din nou la bucurie. Bucuria ca terminam impreuna, chiar daca nu in timpul propus.

In tot acest timp s-au spus cateva cuvinte mai urate la adresa picioarelor dar ma bucur ca am ajuns teferi si chiar alergand la linia de finish.

La kilometrul 35 mi-am dat seama ca nu mai putem face nimic pentru targetul de 4 ore dar eu inca speram pe undeva pe la un 4 ore si 10 minute. 

Ma uitam la Elena si vedeam cum ii curg lacrimile pe obraz si cum tragea de ea sa nu se mai opreasca. La un moment dat plangea si mergea, dar un mers cu care eu nu puteam tine pasul. Trebuia sa alerg incet pe langa ea ca sa nu raman in urma. 

Chiar daca intr-un antrenament si la un test inainte de maraton, toate semnele iti spun ca se poate, acum imi dau seama ca sunt mult mai multe variabile ce trebuiesc luate in considerare si imi dau sema ca am dus-o mult peste limita pe care era ea pregatita sa o suporte. Oricum data viitoare va fi de mult mai bine si sunt convins ca nu o sa mai aiba acest prag de extenuare. Mintea acum stie la ce sa se astepte si corpul se va intari datorita acestei experiente.

La kilometrul 38 am inceput sa alergam din nou, sontac-sontac. Incercam sa o fac sa uite ca mai are cativa kilometri si sa se uite la spectatori si la traseu dar ea se tot uita la ceas. 

Ultimul kilometru am fortat-o din nou incercand sa trecem linia de sosire sub 4 ore si 20 minute, dar datorita faptului ca am alergat aproape 600 de metri in plus ( diferenta de distanta fata de trasa ideala care are 42 kilometri si 195 metri) a fost imposibil sa tragem asa tare si sa recuperam. Au lipsit exact 2 minute si 39 secunde. Pe ultimii metri cand toti ne incurajau, imi zicea sa o tin de mana ca nu mai vede nimic din cauza oboselii si avea privirea pierduta dar alerga cat putea ea de tare.

Nu ma mai gandesc acum la cum ar fi fost sa facem 4 ore si nici nu mai conteaza pentru ca stiu ca a dat tot ce a putut si ca o sa isi aminteasca toata viata de acest maraton.

A fost o experienta putin spus emotionanta. Mi-am dat seama cat poate face corpul uman si vointa. Chiar daca ea este convinsa ca nu si-a atins obiectivul, din ce am vazut eu pe tot parcursul acestui maraton ea a dat peste 100%.

Cand o sa fiu sleit de puteri o sa imi aduc aminte de Berlin si de lupta ei cu oboseala.

Marius a terminat cu un minut in fata noastra, Mihaela a terminat in 4 ore si 10 minute, cu niste basici de toata frumusetea si Dan a terminat pentru prima oara un maraton in 3 ore 59 minute si 49 secunde. A avut inspiratia sa alerge mai repede dupa kilometrul 16, strategia lui fiind una foarte periculoasa dar care s-a dovedit foarte eficienta, tragi tare la inceput si apoi suferi pe ultimii 8 kilometri pana la final. Din cei care s-au antrenat dupa programul facut de mine, el este singurul care a reusit sa scoata sub 4 ore, si cu o marja de eroare foarte mica, doar 11 secunde. Timp care cateodata pare o eternitate si alteori doar o clipa. 

Ne spunea apoi ca isi dorea doar sa treaca linia de sosire sub 4 ore. Restul nu mai conta.

A fost o experienta incredibila, Berlinul fiind un oras extraordinar, plin de cultura si de bun simt cu multe locuri frumoase, dar destul de scump.

Referitor la maraton, as participa la fiecare editie, suportul spectatorilor fiind fantastic, germanii au un simt al sportului si o mandrie ca fac sport care nu cred ca se intalneste la multe natiuni.

Sambata, 6 octombrie, urmeaza maratonul Pietrii Craiului unde sincer nu am un target in afara de a trece linia de finish si de a ma bucura de fiecare moment din cursa, apoi duminica pe 7 octombrie o sa participam din nou in formatie de familie la maratonul Bucuresti, proba stafeta.

Frumos sfarsit al sezonului 2012.