E intuneric.
Ploua marunt la 1800 de metri si afara temperatura nu depaseste 7 grade. Suntem 100 de nebuni, fiecare cu echipa sa de suport. Pentru mine din nou sunt tata si Marius. Oprim in benzinaria de la malul lacului Livigno si incep sa ma imbrac cu neoprenul. Imi prind de neopren batonul fosforescent dat de organizatori. Privesc inspre lac si totul este negru. Doar lumina focului facut de organizatori se vede. Mai este putin pana la 5:15 cand se va da startul celei mai grele curse la care am participat pana acum. Ne strangem toti langa foc, fiecare cu fricile si asteptarile sale. Mie imi e frica de traseul de bicicleta. Cinci trecatori la peste 2300 de metri, Stelvio si 5000 de metri elevatie pozitiva. Intru incet in apa si suntem anuntati ca are in jur de 12 grade, cred ca real si mai putin. 5:15. Go. Atat am mai auzit. In jurul meu este plin de licurici dar incet, incet raman in spate. Nu pot sa respir si deodata e intuneric. Licuricii se departeaza si raman singur cu gandurile mele. Inot bras, incet si mi se face frica. Nu de inec, ci ca nu stiu incotr-o sa ma indrept. Vad departe luminile barajului si pornesc inspre ele. Dupa o eternitate incep sa inot crawl dar nu am suflu si nici nu inaintez. Cumva ajung la prima baliza si apoi la punctul de intoarcere. Incep sa vad in fata licurici, depasesc cativa si dintr-o data ma linistesc. E prima oara cand intru intr-o stare de flux la inot. Nu-mi pasa de timpul limita. Inot relaxat catre focul din departare. Ies din apa dupa o ora si 31 minute. 4 kilometri si 100 de metri. Cel mai bun timp al meu. Intr-o apa neagra, rece ca gheata si singur. Tremur si ma gandesc ca o sa fie o zi foarte lunga. Ploua. Ma schimb in hainele de ciclism si incep sa pedalez catre prima trecatoare. Furcola pass, 2315 metri. Sunt singur dar nu ultimul. In varf bate vantul dar imi este bine. Nu am apucat sa ma ud pana la piele, inca si urmeaza o coborare pana la 1800 de metri si apoi Bernina, cu 2328 metri. Trag de mine, e abia inceputul. In varf shimb un set de haine si ii dau pedala la vale. Vreo 70 de kilometri. Deja sunt 5 grade si ploua torential. In 10 minute sunt din nou ud fleasca. Ajung in Zernez si de aici stiu ca am o urcare de 21 de kilometri, de la 1200 de metri la 2150 metri. 1,2,3,4..50, 100. Imi tin mintea ocupata. E cel mai bun mod de a ma detasa de tot. Urcarea pare interminabila si imi este din ce in ce mai frig. Aflam intre timp ca Stelvio este inchis din cauza ninsorii abundente. E deviat traseul. Ma bucur dar fac prima pana. Imi tremura mainile si nu reusesc sa schimb camera. Intr-un final schimb camera impreuna cu tata. Poc. A doua pana. Nu gasesc a doua camera. Probabil am lasat-o in camera. Imprumutam una de la un concurent si incep din nou procedura. E frig si parca nu reusesc sa ma incalzesc. Intr-un final reusesc sa o montez si pe la 5 bari se aude din nou sunetul de camera sparta. Incep sa verific cauciucul si observ o taieura laterala. Ceasul arata 7 ore si 55 minute si 117 kilometri de bicicleta. Ma demoralizez si nu reusesc sa ma concentrez astfel incat sa pot gasi o solutie pentru reparat cauciucul. Incercam sa gasim o solutie dar nimeni nu are cauciuc de rezerva. Sunam organizatorii si anuntam abandonul. 7 ore si 55 de minute, 4100 metri inotati si 117 kilometri pe bicicleta cu diferenta de nivel de 2700 de metri. Nu e rau.
Continuam spre Stelvio acum ca nu mai conteaza si am iesit din cursa. Imi dau seama ca oricum ar fi fost, daca se urca pe Stelvio eram in pericol de a nu ajunge in cutoff. Nu eram pregatit pentru asa ceva. Intr-o zi normala, poate fara atata ploaie as fi putut, dar in conditiile alea in nici un caz.
Traseul de alergare trecea exact prin fata casei noastre. Am incurajat si ultimul concurent.
Taierea cauciucului am pus-o pe seama unei pietre sau gropi dar din pacate a fost vina mea. Una din franele bicicletei era montata gresit si a frecat tot timpul pe cauciuc si la ce coborari au fost, ma mir cum a tinut atata timp.
Oricum lectie invatata, ca se putea repara, cel putin asa sper si ca nu e totul pierdut si ca daca imi dozez efortul foarte bine, nimic nu e imposibil.
Pe data viitoare dupa ce mai acumulez experienta.
Multe multumiri lui Marius, tatalui meu si echipei extinse de suport. De data asta am fost in echipa completa. Mama, Puiu, Mihnea, Eva, Marius, Elena si tata.
La anul, Celtman sau Janosik?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu