OLTman ultratriatlon

Inaintez incet, dar constant. Soarele care m-a chinuit toata ziua a lasat deja locul lunii care apare si dispare printre norii ce se succed cu repeziciune. Ma tot gandesc ce sa scriu despre acest OLTman. Au trecut deja 15 ore de cand am inceput si mai am inca mult de mers. Spun mers pentru ca la partea de maraton nu reusesc sa alerg mai mult de 100 de metri. Genunchiul lovit in stanca de la Janosik inca nu si-a revenit si in momentul cand incep sa alerg imediat comenteaza. Am invatat sa ignor tipul asta de durere dar efectiv nu pot sa ridic piciorul cum trebuie. Ma gandesc la copiii pe care statul asta roman i-a uitat si pe care ii condamna sa stea singuri in spitale si sa se lupte cu boala asta numita cancer, o boala prea grea si prea cruda si imi dau seama ca durerea asta a mea nu inseamna nimic. Au nevoie de cei dragi aproape si asta fac cei de la Magicamp prin proiectul Magichome. Aduc parintii mai aproape de copiii lor oferindu-le un loc unde sa stea pe timpul tratamentului in loc sa se inghesuie in spitale. Continui sa merg. E intuneric si doar frontala descopera niste ochi mici care se uita la mine din marginea tufisurilor. Din cand in cand cate o masina trece cu viteza pe langa mine. Unii se opresc sa ma intrebe daca vreau sa ma ia la ocazie. Le spun ca am drumul meu si nu stam prea mult la discutii. Prin cap imi trec o multime de idei dar incerc sa tin firul povestii de astazi inca in prezent. Nu exista mai tarziu, ma concentrez doar sa merg inainte. Ma gandesc cum a inceput ziua pentru mine. La ora 5 trezirea, si la 5:45 eram pe baraj la plaja din Slatina. Temperatura afara 11 grade, dar apa mult mai calda. Sunt pregatit de inot insa prima dilema a fost cum cobor in apa. Dalele sunt abrupte cu sanse mari de alunecare si singura scara spre apa era cuprinsa de alge cu tot felul de obiecte neidentificate prin ele. Aleg dalele, ma echipez, tata tot imi spune sa fiu atent cand cobor, umflu safety buoyul asa mai mult de siguranta mea, leg al doilea ceas de el astfel incat inotul sa fie super precis si dau sa intru in apa. Bineinteles ca alunec, cad pe spate, ma sprijin in maini si ma tai la mana stanga intr-o scoica. Macar apa e calda.

Imi fac curaj si incep aventura de pe Olt. Trec de cateva portiuni cu alge si incep sa imi dau drumul la brate. Tinta mea este 1 ore si 30 minute pe 3800 metri. Relaxat. Daca te uiti pe harta ai zice ca in nici un caz nu se poate ca in mijlocul barajului sa fie apa pana la glezna si asta pe o distanta de cel putin 50 de metri. Ma ridic in picioare si incerc sa gasesc marginea unde apa incepe sa fie din nou adanca. O lebada curioasa se apropie foarte mult de mine. E la un metru si ma urmareste. Incep din nou sa inot dar ea este mult mai rapida ca mine. O vad o perioada cand intorc capul spre ea. Se plictiseste la un moment dat si dispare. Incet incepe sa iasa soarele si eu tocmai vad pe ceas 1900 de metri. Intorc si incep sa inot spre malul care abia se vede in departare. Cumva nu mai trec prin portiunea cu apa mica dar in schimb vad pe sub mine cabluri multe. Par aproape dar nu le ating cu mana. Apa este foarte clara si curata si din cand in cand mai trec pe deasupra algelor. In timp ce ma apropii de mal dau de o portiune unde algele sunt atat de dese incat pur si simplu ma blochez in ele. Apa este destul de adanca asa ca nu pot sa merg si singurul lucru pe care pot sa il fac este sa dau incet inapoi si sa caut o portiune pe unde pot sa trec. Asta imi consuma din timp si energie si pierd aproape 100 de metri tot cautand o portita pe care nu pare sa o gasesc. Imi iua inima in dinti si intru din nou in alge. Apa e pana la gat si reusesc sa inaintez incet vreo 20 metri si sa ies din ele. Mai e putin pana la mal. Il vad pe tata pe ponton si imi dau seama ca prima proba a trecut intr-o ora si 30 minute cu 4000 metri de inot. Stau in tranzitie mai mult decat e necesar dar nu ma grabeste nimeni. Sunt singurul concurent si ma gandesc razand ca dupa ce o sa termin o sa ies pe locul intai, dar pana sa termin mai e mult.
Cand am facut planul Iron42 si am inceput sa caut un lac in fiecare judet mi-am dat seama ca o sa fie complicat.
Cand esti singur si totul il faci tu, detaliile chiar conteaza. Nu e traseu cunoscut sau marcat. Inoti de capul tau fara sa stii ce e in apa sau ce se intampla daca ai avea probleme. Nici nu stii daca lacul in care o sa inoti mai este acolo saptamana viitoare. Poate il dreneaza sa il curete si atunci chiar e o problema.
Dupa inot incepe traseul de bicicleta. Pe google maps totul e frumos si chiar imi plac primii 50 de kilometri. Apoi incepe sa se incalzeasca afara. Planul este sa stau singur si daca am cumva nevoie  de ceva sa sun si sa vina tata la kilometrul 110. Totul e planificat pentru o asistenta cat mai putina. La ora 12 sunt deja 30 de grade si asfaltul frige. Trec prin Baragan si ma gandesc ca in 30 de ani pe aici o sa fie desert daca nu facem repede ceva. Nu a mai plouat de cateva luni si pamantul e ars si tare. Tractoarele care il ara scot nori imensi de praf in spate. E lunca Oltului, dar totul este uscat. Apa din bidoane e fiarta deja. La un moment dat imi dau seama ca traseul ales trece printr-un camp cu sosea neasfaltata, plina de pietris si pamant. Verific repede rute alternative si aleg ceva paralel cu el. Din cauza asta pierd si timp si vreo 12 kilometri. Tata decide sa vina cu Mihnea si cu Puiu la locul stabilit. Ne intalnim si ma realimentez cu apa rece, maninc un sandvis repede si pornesc din nou. Mihnea imi da un pup si ma tine un pic in brate. Ii spun ca ne vedem mai pe seara.
Incepe sa ma deranjeze genunchiul si e din ce in ce mai cald. Dau de o sosea care din loc in loc e taiata de pietris si asa ma forteaza tot timpul sa incetinesc si apoi sa accelerez. Timp de 15 kilometri. Am o trecere peste Olt la un baraj unde lipseste asfaltul vreo doi kilometri si iau bicla in spate si merg pe langa drum pe iarba. Beau apa calda si imi vine sa vomit dar am noroc cu o fantana a unui cioban, fantana sapata cred ca la mai mult de 100 de metri adancime. Apa e rece si curata. Ma spal si beau ca o camila in desert cand da de o oaza. Mai am 30 de kilometri pana la intalnirea cu tata. Il sun sa ii spun ca mai intarzii un pic si mai am de recuperat cei 12 kilometri pierduti cand am facut ocolul. Incepe sa bata vantul destul de tare din lateral si sincer as vrea sa stau undeva la umbra sub un copac. Incep sa numar kilometrii pana la tranzitie si in sfarsit termin in 7 ore si 46 minute cei 180 de kilometri cu 1100 metri dif de nivel. Stau in tranzitie aproape 20 de minute si incerc sa vad care sunt daunele la genunchi. Inca nu e clar dar macar cand merg nu doare asa tare. Ma gandesc ca primele 2 ore sa merg sa vad ce se intampla. Ii spun tatalui sa se duca acasa si daca e ceva il sun. Eu sper ca nu o sa fie.
Incep maratonul cu promisiunea ca o sa ma duc pana la capat. In Caracal opresc la un magazin sa imi iau un suc de pere pe care il vomit instant, semn ca stomacul nu prea este in regula. Maninc un sandvis cu cascaval si salam si incet incep sa imi revin. Ritmul este constant 5.8km pe ora. Incerc sa alerg putin la vale dar dupa 400 de metri ma opresc si imi dau seama ca va fi o tura lunga. Pe unde este poteca si nu trebuie sa merg langa sosea imi fac de lucru cu telefonul si astfel aflu ca un prieten, Adrian Ciocan, are casa chiar pe traseul meu la kilometrul 22. Stabilim sa ma intalnesc acolo si il sun si pe tata sa nu mai vina dupa mine. Ii spun ca tot maratonul o sa il merg si ca o sa ajung de fapt duminica acasa. La kilometrul 22 ma intalnesc cu baietii si beau cea mai buna cola din viata mea. Cu mancarea nu ma omor si nu prea mai intra nimic in afara de apa, cola, cateva alune si un mar. De la kilometrul 22 satele incep sa se rareasca si merg kilometri intregi pe camp. Ma tot gandesc la copiii care se duc sa invete in alte sate unde exista profesori si care merg in fiecare zi kilometri intregi sa ajunga la scoala. Acum e inca cald, dar iarna? O parte din ei renunta din lipsa de motivatie sau din cauza traiului greu sau chiar din cauza ca nu are cine sa ii indrume. Ma bucur ca exista fundatii ca Teach for Romania ce pregatesc profesori pentru aceste sate si pentru acesti copii. Copiii sunt viitorul nostru si singurul mod sa iesim din situatia asta din Romania este prin educatie.
Ajung la kilometrul 30 si sarbatoresc stand jos timp de 5 minute, contempland cerul si ascultand zgomotele naturii. Am companie tot timpul in forma a unor ochi curiosi care ma urmaresc constant.
Deja e cel mai lung Ironman de pana acum chiar daca celelalte au fost toate extreme. Imi dau seama ca oricum ai face, un ultratriathlon de 226 km impune o anumita doza de nebunie. Ma gandesc la inceputurile mele cand un kilometru de inot mi se parea o realizare si chiar a fost la momentul respectiv. La fel am trecut si de 100 kilometri la bicicleta apoi de maraton. Este prima oara cand maratonul de la sfarsitul unui ironman imi ia atat. Ma trezesc din visare cand genunchiul imi spune din nou sa ma opresc. Mai am vreo 7 kilometri si stiu ca deja sunt acasa. Nimic nu se mai poate intampla. Ajung la kilometrul 40 si ma asez pe o banca, imi dau adidasii jos din picioare, stau relaxat si ma bucur de ultimele momente inainte de finis. Termin maratonul pe o strada, intr-un sat, undeva unde mi-am petrecut intreaga copilarie, in judetul Olt in 8 ore si 5 minute. Timp total de 18 ore fix. Asta e ultratriatlonul pur, curat si cu cea mai mare insemnatate pentru mine. Imi dau seama ca planul de acasa nu se potriveste de cele mai multe ori cu cel din targ dar daca procesele sunt bine definite, daca stii ce ai de facut, daca stii cum sa faci, daca crezi ca poti sa faci si cel mai important ai si o cauza pentru care faci atunci prea putine lucruri te pot opri.
Ma veti vedea in continuare inotand, biciclind si alergand prin judetele tarii. Imi trebuie doar o recuperare rapida sa vad exact ce e cu genunchiul asta.
Intre timp puteti dona pentru cele doua cauze, Magichome si Teach for Romania prin linkurile de mai jos. Oamenii astia chiar fac ceva minunat pentru copii. Hai sa le dam o mana de ajutor.
     MagicHome





Teach for Romania

read more "OLTman ultratriatlon"

Maraton Bucuresti 2012 - Raport de cursa

Cand m-am dat jos din masina lui Adrian Mila aveam muschii amortiti. Ne-am felicitat din nou si ne-am urat succes la MIB si fiecare a plecat spre casa.

Am urcat primele trepte in bloc si mi-am dat seama de gravitatea situatiei. Cum sa alerg asa maine?

Am ajuns acasa si dupa cateva cuvinte cu sotia am intrat direct in baie. Am facut un dus cald si apoi am stat 5 minute cu picioarele in apa rece.

Eram foarte obosit asa ca am adormit instant.

Dimineata parca eram mai bine, tot cu dureri mari dar imi mai venise un pic zambetul pe buze.

Astazi aveam sa urcam pe podium la stafete de familie sau cel putin asa am inteles eu, ca o sa fie categorie speciala si pentru familii. Ma rog pana la urma nimeni nu a mai zis nimic si am lasat-o asa.

Ne-am intalnit toti si am facut strategia, am stabilit unde stam, cum ne scoatem cipul si am promis fiecare sa dam tot ce putem, sau in cazul meu tot ce mai aveam.

Toti alergasem la Berlin asa ca nici ei nu erau complet refacuti.

Strategia bineinteles ca am gresit-o si am pus-o pe Elena sa alerge prima, pe distanta cea mai lunga, dar a scos un timp foarte bun de 56 minute si fata de anul trecut a alergat mult mai bine.

Dupa Elena a urmat Marius care a scos cel mai bun timp al nostru si un record personal pe 10.5 kilometri (undeva la 47 minute si 40 secunde). 

Apoi a urmat Dan care a scos si el un timp bun.

Deja crestea emotia, eu fiind ultimul care trebuia sa alerge. Inainte sa vina Dan am testat putin picioarele si am vazut ca nu prea merge dar am zis ca totul e in mintea mea.

Am pornit si eu, primul kilometru destul de repede dar apoi m-am linistit pe la un 4:45 min/km. 

Surprinzator muschii nu ma dureau tare dar simteam asa o oboseala interioara si parca nu puteam sa trag mai repede. 

Poate era de la caldura dar eu nu prea am probleme cu temperatura desi transpir destul de mult.

Din nou am fost sustinut de aplaudacele lui Mihai Teodorescu, care a facut primul lui maraton. Felicitari Mihai si mersi fetelor.

A durat putin imboldul dat de intalnirea cu ele asa ca pe urcarea pe Calea Victoriei am cazut in melancolie. Ma tot gandeam cum sa fac sa alerg cu acelasi ritm, soarele era deasupra si picioarele nu ma mai ascultau. Dar nu pentru ca erau obosite. Nici nu simteam durerea. De fapt nu ma puteam concentra. Am inceput sa numar, 1..2..3, 1..2..3, 1..2..3 si dupa cateva serii am marit pasul.

Foarte multi alergatori, mare parte de la maraton, mergeau si dupa ce ii incurajam incepeau sa alerge dar nu tinea mult si reveneau la mers.

Ma uitam spre trotuar si vedem o multime de trecatori dar nici unul nu aplauda sau macar sa zica ceva de incurajare. Stiu ca e ceva nou pentru ei dar un pic de bunavointa din partea lor nu ar strica. O incurajare cat de mica poate face diferenta intre sa termini si sa abandonezi.

Asa mi-am petrecut timpul pana la kilometrul 9 cand a trecut pe langa mine Razvan Staicu. L-am intrebat ce target are si mi-a zis ca 3 ore si 15 minute si m-am luat dupa el. Greu, dar asa am tras cat am putut. Am reusit sa stau in spatele lui pana aproape de portiunea dreapta spre finish. 

Acolo m-a preluat sora mea si am trecut linia de finish impreuna. Din nou.

Imi aduc aminte ca strangeam din dinti si alergam cat puteam si tot ea alerga mai tare. Eu mai vedeam in fata doar poarta aia mare si alba cu timpul afisat sus. Am terminat in 48 minute si 26 secunde tura mea. Nu sunt mandru de acest timp dar am avut circumstante atenuante.

Dupa cursa am aflat ca numai eu am primit medalie, restul urmand sa le primeasca prin posta. Se pare ca s-au inscris foarte multi si nu au apucat sa faca pentru toti. Cum adica? pai am alergat numai eu? m-am dus si m-am rugat de cei ce dadeau medalii pana le-am primit si pe celelalte. Coechipierii mei le meritau mai mult ca mine. Eu doar am tras sa termin, ei au fost cei care au tras echipa in sus.

Timpul oficial este de 3 ore si 24 minute si cred eu ca am fost cea mai buna stafeta de familie iar la general am iesit pe locul 18 din 229 echipe deci ne-am prezentat onorabil.

Evenimentul a fost organizat bine, cu exceptia problemei cu medaliile si a faptului ca la un punct de hidratare s-a terminat apa. Pe o caldura ca cea de duminica, e inadmisibil sa se termine apa. Suntem in mijlocul Bucurestiului. La MPC am avut apa la 2000 de metri si nici acolo nu au fost putini participanti.

Sunt oameni care au alergat pentru prima oara un maraton si sunt convins ca au fost dezamagiti cand au ajuns la punctul de hidratare si nu aveau ce sa bea.

Felicitari tuturor alergatorilor cat si voluntarilor. Fara voi nu ar exista maratonul Bucuresti. Avem foarte multe de invatat din afara dar progresele incep sa se vada si chiar daca sunt cateva puncte in minus felicitari si organizatorilor. Medalia face toti banii. A fost un eveniment reusit si se vede ca fata de anul trecut a crescut foarte mult.

Bravo pace-makerilor pentru dedicatia lor. Ati facut cativa oameni fericiti.

Ne vedem si la anul.

read more "Maraton Bucuresti 2012 - Raport de cursa"

Maraton Piatra Craiului 2012 - Raport de cursa

A FOST GROAZNIC DE FRUMOS!!!

poza facuta de una din surorile David la start

Cel mai frumos si cel mai greu concurs (mult spus concurs, pentru ca nu m-am intrecut cu nimeni), mai mult o regasire de sine fara un scop maret si fara sa stiu ce ma asteapta la final.

Venind la o saptamana dupa maratonul de la Berlin, credeam ca o sa fie ca un test suprem pentru mine. De fapt, testul a venit dupa MPC, la maratonul de la Bucuresti.

Radu Diaconescu a fost catalizatorul pentru acest concurs. 

Hai ca e frumos, hai sa vezi si tu Piatra Craiului ca nu ai fost niciodata, hai sa vezi cum este un maraton montan tehnic (Eco-Maraton mi-a placut la fel de mult dar e mai "user friendly"), si cum Radu are un fel de a prezenta lucrurile intr-o culoare roz perfecta, am zis ca nu mai conteaza recuperarea dupa Berlin si m-am inscris si la MPC si la MIB. Fie ce-o fi.

Tot Radu a gasit niste prieteni care sa ma duca acolo vineri seara. Felicitari pentru concurs Mihaelei si Liviei, lui Cosmin ca m-a dus cu masina si Laurei pentru suportul si strigatele de incurajare la urcarea catre refugiul Diana.

Cazarea am rezolvat-o tot vineri dupa 23 de telefoane. Am luat toate pensiunile pe care le-am gasit pe net si doar Cabana Gura Raului mai avea locuri. A fost acceptabila la 30 RON pe noapte si nu a trebuit sa mai am grija cortului.

Am ajuns vineri seara aproape de inchiderea casei de cultura din Zarnesti, dar la timp sa ne luam kiturile de concurs. M-am bucurat ca am primit si tricou tehnic, Cosmin m-a lasat exact la cabana, m-am cazat si am adormit imediat. Trebuia sa ma vina cineva sa se cazeze tot in camera mea, dar nu a mai ajuns asa ca am stat singur.

Dimineata, o forfota destul de mare atat in cabana cat si la start. Cateva persoane cunoscute, strangeri de mana, rasete si poze. Ce m-a mirat e ca nimeni nu vorbea de timpii de la finish sau de planurile din timpul concursului.

Se simtea tensiunea dar parca nu ca la un maraton de oras.

Aici, la start, toti se stiu intre ei, toti sunt ca o familie, 700 de oameni legati de aceeasi pasiune comuna. Muntele.

Auzisem povesti despre acest maraton, citisem bloguri cu descrierea traseului si cu chinurile de pe urcarea de la Diana, vazusem filmulete si acum eram la linia de start impreuna cu cei mai buni alergatori montani din Romania. Si vremea era perfecta de alergat.

Singurul lucru din echipamentul obligatoriu pe care nu l-am luat cu mine a fost incaltamintea.

Eu am inceput ca alergator de parc, sosea, macadam, ici colo cate o bordura sau o scara pana la glezna, asa cat sa zici ca sari peste ceva, in nici un caz munte cu pietre, bolovani, radacini si alte obstacole pe care un alergator de campie, asa ca mine, sa le intalneasca in peripetiile sale.

Asa ca niciodata nu am avut nevoie de adidasi de trail (adidasi speciali de munte, mai rezistenti cu protectie buna pentru glezna si cu aderenta mai mare).

Ca o paranteza, la munte in cazul unei ploi, e nasol cu adidasi de sosea. Te duci ca o sanie pe pietre si ai sansa sa ii faci praf si sa ajungi descult inapoi. Daca ajungi inapoi.

La Eco-maraton am plecat tot cu adidasi de sosea, a mers treaba bine, nu am avut absolut nici o problema, nici macar o unghie stricata asa ca si la MPC am hotarat sa fac la fel si pe langa asta, am luat si prima mea pereche de adidasi cu care am alergat vreodata. Asa din sentimentalism. Au avut grija de mine aproape 2500 de kilometri si nu s-au plans niciodata ca ii bag prin apa, pe zapada sau prin noroi. Macar atat sa fac si eu pentru ei.

Serios vorbind, ma gandeam ca o sa fie ultimul lor drum si imi parea rau sa iau alte perechi mai bune si sa le rup prin pietrele de la Marele Grohotis. In zilele mele de glorie de acum 10-12 ani cand ma duceam la munte, obligatoriu cu bocanci, daca as fi vazut pe cineva in adidasi la 2000 de metri as fi zis ca e nebun. Acum am invatat sa respect deciziile celorlalti, chiar daca uneori sunt proaste si vorba aia "pana nu dai cu capul de grinda de sus nu te inveti minte".

Dar s-au comportat exemplar. I-am busit un pic in varf, in rest au avut aderenta foarte buna si chiar s-ar putea sa mai prinda inca o alergare montana pe undeva. Marfa buna fac astia de la Asics. Singura lor problema e ca se duce panza din varful adidasului.

Nu pot sa zic ca am plecat relaxat de acasa, chiar daca singurul meu obiectiv era sa termin. Stiam ca nu sunt recuperat dupa Berlin, stiam ca e un maraton montan care nu iarta si ca cei 41 de kilometri cu diferenta de nivel pozitiva de peste 2100 de metri aveau sa isi puna amprenta destul de adanc, chiar cu sanse reale si mari de abandon.

Dupa strangerea de mana a lui Lucian Clinciu, unul din organizatorii acestui minunat eveniment, dupa verificarea echipamentului de la start mi-am zis in gand ca azi nu abandonez orice ar fi. Termin macar de rusinea voluntarilor si a organizatorilor care pun suflet in fiecare an sa faca acest concurs.

Ce sa o mai lungim atata...3, 2, 1, START.

Primii 3 kilometri si ceva s-a alergat. O parte pe strazile Zarnestiului si cealalta prin padure. Am alergat si eu, relaxat si atent la tot ce se intampla in jurul meu, sorbind toata atmosfera, mirosul de lemn ars in soba, mirosul toamnei tarzii si a balegilor de pe marginea strazii. Astea au un miros autentic care iti ramane puternic intiparit in minte, la fel ca mirosul de brad sau de tamaie.

Imi era dor de mirosul de sat de munte si de privelistea ce se asternea in fata mea.

A fost o visare pana am inceput urcarea catre satul Magura. Auzisem de aceasta urcare, pe o poteca ingusta, unde la editiile anterioare se forma o coada interminabila si in cazul unei ploi cand ajungeai sus erai inamolit si pe urechi.

Editia din 2012 a fost o exceptie. Soare, mult soare si iar soare cu o poteca uscata si o priveliste a satului autentic din inima muntelui, absolut superba.

Primul CP eliminatoriu (checkpoint) a fost la  locul denumit "La Table" la 10 kilometri de start si trebuia sa ajung acolo in 3 ore si jumatate. Eu am ajuns dupa doua ore si ceva. Urmatorul CP eliminatoriu era la Plaiul Foii dupa 26 kilometri si trebuia sa ajungem in 6 ore jumatate.

Ma gandeam atunci ca 10 kilometri ii faci si mergand cu spatele chiar si in patru labe si ca e imposibil sa nu ajungi si la Plaiul Foii in termenul prevazut.

Apoi a inceput urcarea. Sa tot urci de drag, sau asa credeam eu la inceput. O urcare pe cinste si care iti scoate ochii din cap pana ajungi sus pe creasta. Dar merita tot efortul. Am prins o zi senina si se vedea tot imprejur, nu ca as fi stiut ce vad, doar ma bucuram de aerul rece si de putinul ragaz ce prevestea coborarea catre Plaiul Foii. Acolo sus mi-am dat seama ca ceva nu este in regula. Ca ma dor muschii mult prea rau fata de ce asteptam eu si ca sunt sanse mari de tot sa nu ajung si la al doilea CP. Ce era sa fac? sa cobor inapoi dupa 13-14 kilometri? sau sa continui mai adanc in inima muntelui cu sanse mari sa abandonez si sa fiu nevoit sa ma intorc tot sontac-sontac inapoi la linia de start, de data asta descalificat. Stateam pe o piatra si mancam niste fructe confiate pe care ni le dadusera voluntarii chiar acolo sus pe creasta si ma gandeam ca oamenii astia chiar se chinuie sa ne ofere ceva memorabil. Sa ai apa la peste 2000 de metri, pe creasta, e ceva (in conditiile in care la MIB, sa le fie rusine celor care au avut aceasta responsabilitate, nu mai aveau apa la un moment dat la un punct de alimentare pe Calea Victoriei, in centrul Bucurestiului) asa ca am hotarat sa merg mai departe. Respect voluntarilor. Sunteti inima acestui eveniment.

A urmat o coborare frumoasa, cu peripetii, alunecari pe pietrele pline de noroi negru, frustrarea ca nu poti merge mai repede din cauza celor din fata ce se blocasera in coborarea pe cablu apoi placerea de a face un mini rapel pe coarda, si bucuria ca am ajuns din nou pe portiunea unde se poate merge sau chiar alerga cat de cat.

Pana aici m-am miscat destul de bine, am depasit cativa, am fost depasit de majoritatea dar eram un pic mai bine, muschii ma mai lasasera sau ma obisnuisem eu cu durerea.

Ma bucur ca nu am facut niciodata crampe, fie ca am avut grija sa o las mai moale cand trebuie, fie ca nu sunt predispus la asa ceva. Nici la concursul acesta nu am avut, dar durerea la fiecare pas, cel putin pe prima urcare si apoi pe o parte din coborarea spre Plaiul Foii a fost o prietena de nadejde, si tare as fi vrut sa o injur, sa ii dau un pumn in mecla aia hidoasa si ea sa se supere pe mine si sa ne luam adio. Dar prietenul la nevoie se cunoaste asa ca m-a urmarit toata aventura mea prin muntii Piatra Craiului si a doua zi la MIB si chiar acum cand scriu tot imi da tarcoale. De injurat, injur in gand, stati fara grija, si cand ma ridic si cand ma asez, dar satisfactia ca am terminat este mult mai mare decat o durere mica care o sa imi treaca in cateva zile si pana la urma am inceput sa ne cunoastem destul de bine amandoi asa ca o accept si ma bucur de ea. Daca te doare ceva inseamna ca il ai, desi sincer sa fiu nu m-a mai durut capul de cand m-am lasat de fumat. Oare nu-l mai am?

Cum ziceam, imi parea imposibil sa nu ajung la al doilea punct de eliminare. Ce mama masii, 6 ore jumatate si 26 de kilometri.

Dupa coborarea prin padure catre Plaiul Foii am realizat ca MPC o sa fie piatra de hotar unde o sa vad de ce sunt in stare.

Alergam asa in reluare, cat sa beneficiez de gravitatie dar fara a forta prea mult muschii. Unii s-au antrenat un an intreg pentru concursul asta. Au fost la munte, au urcat, au tras ca nebunii sa obtina un timp mai bun ca anul precedent si eu am venit ca un putoi cu mot si vroiam sa termin? si nici macar nu am acordat respectul cuvenit, alergand obosit dupa ce cu o saptamana inainte facusem alt maraton, fara pregatire specifica de munte si fara sa stiu traseul.

Ma apasau tot felul de ganduri negre, ca ma accidentez, ca nu pot sa termin si ma fac de ras sau pur si simplu ca nu mai vroiam sa sufar. Si stiam ca mai am inca o alergare a doua zi cu stafeta de familie la MIB, o alergare la care nu aveam cum sa lipsesc.

E foarte important cum treci peste aceste momente si acum era momentul sa aplic ce ii spuneam surorii mele cu o saptamana in urma. Cate un pas si vezi tu ce se intampla apoi. Asa am dus-o pana la CP Plaiul Foii.

Si acolo am dat de voluntari veseli, am vazut ca ajunsesem cu o ora si ceva inainte de inchiderea checkpointului si am dat de supa aia calda si de strugurii aia dulci si deliciosi. Unii au zis ca e supa la plic. O fi fost, dar a facut diferenta intre taraiala pana la sfarsit si taraiala doar pe urcarea spre Diana.

Am stat ceva timp la CP-ul acesta, dar cand am pornit nu am mai oprit pana la finish.

Urcarea spre Diana e criminala. Stiu fiecare piatra de care m-am agatat, fiecare bucatica de radacina de care m-am prins, fiecare creanga care m-a pleznit peste fata.

Copacii de pe urcarea asta sunt crescuti cu lacrimi, sudoare si sange. De aia au radacini asa puternice.

Poate data viitoare nu o sa mai fie asa greu, dar prima oara, cand nu stii la ce sa te astepti e grav. Nu se mai termina. Urcam, urcam, tot mai abrupt si nu vedeam nimic. Doar copaci si stanci. Dar nu eram singur. Mai erau si in fata mea si in spatele meu concurenti. De fapt oameni, cu gandurile lor, cu inima in gat, cu speranta ca se termina si incepe coborarea si cu bucuria ca nici ei nu sunt singuri.

La un moment dat am auzit niste talangi si chiuieli. Acolo sus undeva deasupra mea. Nu mai e mult, mi-am zis. Hai tragi de tine si sus poti sa te intinzi pe spate si sa nu iti pese de nimic.

Si au trecut 10 minute, apoi inca 20 de minute. Tot mai abrupt. In sfarsit i-am vazut. Aceeasi voluntari cu zambetul pe buze ne astepau rabdatori si ne incurajau.

Hai ca mai e putin, 10 minute pana la Diana, dupa aia doar coborare. Ma baieti ma!!! pai la cat am urcat ma gandesc cu groaza cat e de coborat si ce o sa mai tipe muschii la mine. Dar ii dadeam inainte. Fara oprire. Ca un melc care se duce prin iarba de 10 ori mai inalta ca el, nu stie unde, dar stie ca nu trebuie sa se opreasca.

Aproape de Diana am dat de a doua tura de voluntari care incurajau. Fetele vesele printre care si Laura, cu care venisem in masina de la Bucuresti. Tipau de parca acolo era finishul. Mai in gluma, mai in serios le-am zis ca pe o arie de 10 kilometri in jur nu mai era un picior de urs. Radeau si dadeau din talangi.

Acolo m-am trezit. Multumesc tare mult fetelor. Sunteti cei mai tari voluntari pe care i-am vazut si mai ales auzit pana acum.

De la Diana am luat-o la goana in jos pe forestier. Nu stiu cat de tare alergam dar mi se parea ca zbor. Un fel de bucurie a finishului, chiar daca mai aveam inca 10 kilometri. Ma durea si firul de par dar eram din ce in ce mai aproape de finish.

Intr-o zi normala de antrenament coborarea de la Diana ar fi o placere, acum vroiam sa treaca toata portiunea aia abrupta.

Cand am ajuns la ultimul punct de hidratare, inainte de Zarnesti, stiam ca am terminat si ca nu mai am cum sa abandonez. Ma simteam din nou bine psihic dar fizic eram daramat. Dupa cativa de kilometri pe o poteca spre oras, am ajuns la portiunea de asfalt si acolo am vazut-o pe sotia lui Radu, Mihaela.

A alergat cu mine pana aproape de finish. Zicea ca ma lasa sa bag sprintul de final sa fie momentul meu, dar eu intrebam mereu cat mai este..

Finishul a venit asa ca o detensionare, o bucurie interna si o mandrie ca am reusit sa il termin. Nu stiu cat sprint a fost pe final dar cand am trecut linia, am uitat de tot, si de durere, si de abandon, si de foame, de absolut tot. Radu era acolo si imi aduc aminte ca ma intreba cum a fost si eu ma uitam pierdut la el.

Cum sa fie...greu, lung, obositor si cu momente de rascruce, dar frumos al dracu'. 

Dupa maraton am fost sa fac un dus. Apa era rece si m-a inviorat, dar nu rece cum e la noi la robinet la campie, nuuu nene, cred ca era dintr-un izvor de undeva ca inghetai instantaneu cand ii dadeai drumul de la robinet, inainte sa apuci sa te speli.

Intre timp am fost si la camin sa vad daca cumva pot sa imi iau medalia si acolo era Catalin Clinciu si chiar el mi-a pus medalia de gat. A fost voluntar de data asta.

Cand ma invarteam pe acolo am dat si de Adrian Mila si asa am gasit si masina de intoarcere in Bucuresti. Mersi Adrian si felicitari si tie.

Pentru organizare pot spune un mare BRAVO!!!. Faceti asta din inima si se vede. Daca medalia avea si data pe ea ar fi fost perfecta. Respect pentru ceea ce faceti, respect voluntarilor care stau peste 10 ore sa ne incurajeze, respect si turistilor veniti la munte si care ne-au incurajat (nu ca la MIB unde parca aveau mainile lipite).

Felicitari si celor din top. Inca nu imi dau seama cum puteti sa alergati acest maraton sub 4 ore. Chiar nu pot sa imi dau seama de unde aveti atata putere. Stiu ca este antrenament mult, chiar foarte mult dar trebuie sa ai si ceva aparte sa scoti un asemenea timp.

Chiar daca nu am fost in parametri normali, de la 7 ore si 40 minute in cat am terminat eu pana la 3 ore si 50 minute pot sa traga un pui de somn bunicel, sa manince si sa faca un dus si tot nu ar fi destul sa ii prind din urma.

Bravo si participantilor care au insufletit acest maraton deosebit. O sa revin cu siguranta printre voi si sper ca mai competitiv.

Si o zic din nou: A FOST GROAZNIC DE FRUMOS!!!

read more "Maraton Piatra Craiului 2012 - Raport de cursa"

Berlin Maraton- raport de cursa

Cei cativa cititori ai acestui blog stiu ca ziua de duminica, 30 septrmbrie 2012, a fost o zi cu semnificatie speciala pentru mine. 
Povestea de astazi nu este a mea.

Tot albumul cu poze este aici.
Nici nu stiu pentru ce sa ma bucur mai mult. Pentru faptul ca a fost prima oara cand alerg integral un maraton alaturi de sora mea sau pentru faptul ca am fost langa ea si am ajutat-o sa treaca peste cea mai grea alergare din viata ei si impreuna am reusit un PB al ei de 4 ore si 22 minute, redus de la 4 ore si 45 minute.

Planul a fost total diferit de ce sa intamplat la fata locului, cel putin dupa kilometrul 29.

Sa incep intai cu laudele, pentru ca maratonul din Berlin le merita cu varf si indesat.

Este cel mai frumos maraton pe care l-am alergat. A avut cei mai multi alergatori, aproape 40 de mii.  A avut cei mai multi spectatori (ei estimeaza ca au fost peste un milion de oameni care au aplaudat, incurajat si strigat alergatorii pe nume si pot sa confirm ca pe tot parcursul maratonului nu a fost nici macar un loc in care sa nu favem suport din partea lor). In calupul nostru de timp (4 ore- 4 ore jumatate) nu au ramas fara apa sau banane/geluri/mere/stafide sau izotonic. Are o medalie frumoasa cu data participarii pe ea (ca sa stii si tu peste ani cand ai participat). Traseul cursei este aproape plat si vezi in alergare toate obiectivele mari si chiar daca in jurul punctelor de hidratare se formau ambuteiaje, parca a fost mai bine decat la Paris unde se ajungea la oprire totala.

Atmosfera atat inaintea cursei cat si dupa cursa a fost fantastica. Hotelurile erau pregatite cu mancare specifica, peste tot era o explozie de culori iar luni inca mai vedeam oameni cu medalia la gat. Dupa cursa iti ridicai imediat sacul cu haine si te puneau sa mai mergi inca cel putin 2 kilometri sa nu ti se blocheze muschii.

Ca fapt divers, fata de Paris, oamenii au fost mult mai pregatiti, adica am vazut mult mai putini care mergeau sau faceau stretching pe ultimii kilometri.

Alergarea noastra:

Nu stiu ce emotii au avut ceilalti dar eu am plecat catre acest maraton foarte relaxat. Nici macar nu stiam traseul foarte bine sau cu ce sa ajung acolo in dimineata concursului. Noroc ca s-a ocupat sotia de toate.

Am ajuns in Berlin (eu, Marius, cele doua Elene (sora si sotia) si Mihaela) sambata seara si ne-am intalnit cu Dan sa ne dea kiturile de concurs care sunt cele mai anemice kituri pe care le-am vazut pana acum. 

Dimineata concursului a fost putin friguroasa, cu un vant care aducea mai mult a iarna decat a toamna, dar cu un soare ce incepea sa se ridice usor deasupra portii Brandenburg.

Dupa cateva poze si notarea pe mana a timpilor intermediari, ne-am indreptat catre linia de start. Mama cati oameni. Nu am vazut asa ceva niciodata. Peste tot poze, imbratisari, rasete, muzica si alergatori imbracati in toate culorile posibile si in fel de fel de costume. Clovni de mana cu vikingi, pantere roz si vampiri treceau pe langa noi grabiti sa isi ocupe locul langa ceilalti alergatori.

Desi toti eram inscrisi pe undeva pe la 4 ore si 30 minute, cum planul nostru era sa alergam sub 4 ore, evident ca ne-am inghesuit la standul de 4 ore. Balonasele scrise cu 4 ore erau langa noi, doua in fata si unul in spatele nostru.

Startul s-a dat la ora 9 dar noi am reusit sa trecem linia de start la ora 9 si 10 minute si ma gandesc ca cei din spatele plutonului au trecut aproape de 9 jumatate. 

Am dat drumul cronometrului. Planul era sa alergam relaxati primii doi kilometri, undeva pe 6 minute pe kilometru si apoi sa acceleram pe parcurs.

Primii cinci kilometri au trecut instantaneu. Eram toti bucurosi si ne distram de minune. Eu ma gandeam ca ritmul de alergare e exact cum trebuie dar imi era frica de ce urma sa vina. Nu stiam daca va putea Elena sa accelereze pe ultimii 10 kilometri, dar dat fiind faptul ca ea tinde sa se taie pe prima portiune, am preferat sa aleg varianta cu un inceput temperat, asa ca pe primii 5 kilometri am fost depasiti de o gramada de oameni. In departare se vedea balonul cu inscriptia de 4 ore.

Incet, incet am inceput sa accelerez asa ca urmatorii kilometri i-am alergat in jurul a 28 minute. Imi dau seama acum ca as fi bun de pacer, dat fiind faptul ca am alergat cu 28:16 minute apoi 28:28 minute apoi 28:22 minute pana la kilometrul 22. Apoi a inceput sa se vada oboseala. Intai pe la kilometrul 26 cand Elena s-a oprit ca o durea splina. Apoi din ce in ce mai des cu perioade de mers rapid ce alternau cu alergarea.

Am realizat ca am impins-o mai mult decat putea ea sa duca si acum incepea sa se vada. 

De la kilometrul 28 lucrurile au inceput sa fie destul de nasoale. Era clar ca resursele erau pe sfarsite dar parca era prea devreme.

Incercam sa o inveselesc si sa trag de ea cat pot dar era in alta lume. 

Am experimentat si eu acest sentiment la Paris, cand am scos cel mai bun timp al meu, de 3 ore si 26 minute, dar durerea ei nu cred ca avea termen de comparatie cu ce am simtit eu atunci. Imi amintesc cum ma dureau muschii, aveam pulsul in gat si imi plezneau tamplele dar puteam sa alerg si aveam inca energie. Pe ultimii 2 kilometri am simtiti ca ma prabusesc dar in rest a fost o alergare controlata.

Ea avea respiratia clara, fara sa se inece dar imi spunea ca nu mai vede bine si ca ii vine sa vomite tot timpul, si dupa privirea ei de caine bleg si plouat sunt convins ca se simtea foarte rau.

Intre kilometrii 30 si 37 a fost groaznic. Incercam sa trag de ea dar in acelasi timp imi dadeau lacrimile cand o vedeam cum se chinuie. Alergam 100 de metri, ne opream, se aseza pe bordura si se inchidea complet in ea. Stateam asa 20-30 secunde apoi iar pornea. Nu vroia sa renunte dar nici nu putea sa mai alerge.

Acum dupa cursa, la rece, ma gandesc ca a fost mai mult de la nutritie si hidratare decat de la ritmul de alergare.

Pe la kilometrul 32 s-a oprit de tot si nu mai vroia sa se ridice. Ii era sete si o doamna din public ne-a dat o sticla cu apa. A baut-o pe toata, am luat-o usor de mana si am inceput sa facem cate un pas. Asa ii ziceam. Cate un pas si ajungem noi cumva la final. Nici eu nu vroiam sa abandoneze si nici ea. Imi parea rau de munca ei timp de patru luni de zile si ma gandeam ca eu sunt vinovat daca nu termina.

In zece kilometri a fost foarte multa durere si o schimbare de situatie de la tragic la dezamagire si apoi din nou la bucurie. Bucuria ca terminam impreuna, chiar daca nu in timpul propus.

In tot acest timp s-au spus cateva cuvinte mai urate la adresa picioarelor dar ma bucur ca am ajuns teferi si chiar alergand la linia de finish.

La kilometrul 35 mi-am dat seama ca nu mai putem face nimic pentru targetul de 4 ore dar eu inca speram pe undeva pe la un 4 ore si 10 minute. 

Ma uitam la Elena si vedeam cum ii curg lacrimile pe obraz si cum tragea de ea sa nu se mai opreasca. La un moment dat plangea si mergea, dar un mers cu care eu nu puteam tine pasul. Trebuia sa alerg incet pe langa ea ca sa nu raman in urma. 

Chiar daca intr-un antrenament si la un test inainte de maraton, toate semnele iti spun ca se poate, acum imi dau seama ca sunt mult mai multe variabile ce trebuiesc luate in considerare si imi dau sema ca am dus-o mult peste limita pe care era ea pregatita sa o suporte. Oricum data viitoare va fi de mult mai bine si sunt convins ca nu o sa mai aiba acest prag de extenuare. Mintea acum stie la ce sa se astepte si corpul se va intari datorita acestei experiente.

La kilometrul 38 am inceput sa alergam din nou, sontac-sontac. Incercam sa o fac sa uite ca mai are cativa kilometri si sa se uite la spectatori si la traseu dar ea se tot uita la ceas. 

Ultimul kilometru am fortat-o din nou incercand sa trecem linia de sosire sub 4 ore si 20 minute, dar datorita faptului ca am alergat aproape 600 de metri in plus ( diferenta de distanta fata de trasa ideala care are 42 kilometri si 195 metri) a fost imposibil sa tragem asa tare si sa recuperam. Au lipsit exact 2 minute si 39 secunde. Pe ultimii metri cand toti ne incurajau, imi zicea sa o tin de mana ca nu mai vede nimic din cauza oboselii si avea privirea pierduta dar alerga cat putea ea de tare.

Nu ma mai gandesc acum la cum ar fi fost sa facem 4 ore si nici nu mai conteaza pentru ca stiu ca a dat tot ce a putut si ca o sa isi aminteasca toata viata de acest maraton.

A fost o experienta putin spus emotionanta. Mi-am dat seama cat poate face corpul uman si vointa. Chiar daca ea este convinsa ca nu si-a atins obiectivul, din ce am vazut eu pe tot parcursul acestui maraton ea a dat peste 100%.

Cand o sa fiu sleit de puteri o sa imi aduc aminte de Berlin si de lupta ei cu oboseala.

Marius a terminat cu un minut in fata noastra, Mihaela a terminat in 4 ore si 10 minute, cu niste basici de toata frumusetea si Dan a terminat pentru prima oara un maraton in 3 ore 59 minute si 49 secunde. A avut inspiratia sa alerge mai repede dupa kilometrul 16, strategia lui fiind una foarte periculoasa dar care s-a dovedit foarte eficienta, tragi tare la inceput si apoi suferi pe ultimii 8 kilometri pana la final. Din cei care s-au antrenat dupa programul facut de mine, el este singurul care a reusit sa scoata sub 4 ore, si cu o marja de eroare foarte mica, doar 11 secunde. Timp care cateodata pare o eternitate si alteori doar o clipa. 

Ne spunea apoi ca isi dorea doar sa treaca linia de sosire sub 4 ore. Restul nu mai conta.

A fost o experienta incredibila, Berlinul fiind un oras extraordinar, plin de cultura si de bun simt cu multe locuri frumoase, dar destul de scump.

Referitor la maraton, as participa la fiecare editie, suportul spectatorilor fiind fantastic, germanii au un simt al sportului si o mandrie ca fac sport care nu cred ca se intalneste la multe natiuni.

Sambata, 6 octombrie, urmeaza maratonul Pietrii Craiului unde sincer nu am un target in afara de a trece linia de finish si de a ma bucura de fiecare moment din cursa, apoi duminica pe 7 octombrie o sa participam din nou in formatie de familie la maratonul Bucuresti, proba stafeta.

Frumos sfarsit al sezonului 2012.

read more "Berlin Maraton- raport de cursa"

Un maraton de succes

Sambata am sarit peste tura obisnuita de 3 ore cu bicicleta si cum mai este foarte putin pana la maratonul de la Berlin iar eu nu am mai alergat peste 20 kilometri de cand am facut semimaratonul de pe 3 iunie, am hotarat sa ma duc in Herastrau sa alerg 32 de kilometri impreuna cu Elena, Marius si Dan.
Nici acum nu mi-a iesit din minte aceasta alergare. Uitasem de extenuarea fizica care apare dupa 30 de kilometri si de durerea ce te insoteste de la kilometrul 27 asa ca m-au lovit ca un ciocan, drept in frunte. Daca ar fi fost prima alergare de 32 kilometri, la felul cum ma simteam cu siguranta as fi abandonat si as fi plecat acasa, dar puterea mentala creata in zilele de iarna cand alergam la -20 de grade a avut un cuvant greu de spus.
Am terminat dupa 3 ore si 6 minute. E clar ca sunt mult mai bine antrenat decat acum un an dar am simtit ca mi-a lipsit antrenamentul specific de alergare. Pentru maraton, pedalatul si inotul nu sunt de ajuns. 
In timp ce alergam ma tot gandeam ce inseamna un maraton de succes si cred ca am ajuns la mai multe concluzii pe care le voi prezenta mai jos, nu pentru mine ci mai mult pentru sora mea care se pregateste sa isi depaseasca limitele la Berlin pe 29 septembrie si prin depasirea limitelor ma refer la un maraton sub 4 ore.

Un maraton de succes inseamna in primul rand sa participi. Nu sunt multi oameni care alearga 42 de kilometri asa ca la trecerea liniei de sosire te poti considera o elita.

In al doilea rand inseamna al dracului de multa munca.

De la zi la zi nu se vede foarte mult iar cele 30 de minute alergate astazi nu par sa influenteze conditia fizica de maine. Dar o zi de joi in care alergi 30 de minute timp de 4 luni inseamna 8 ore de antrenament si astea cu siguranta se vor vedea in ziua concursului.

Cand ma antrenamn pentru Paris am avut timp de 4 luni o gramada de dubii ca voi putea face ce mi-am propus. Nu stiam daca se poate, antrenamentul era in mare parte gandit de mine, nu am avut nici o refernita ca acel antrenament va da rezultatul dorit, dar am continuat. Sase zile pe saptamana, timp de patru luni de zile, iar in aceste patru luni am avut doar 3 antrenamente ratate.

Da, e ciudat si foarte greu sa crezi ca vei reusi ceva care acum pare imposibil, dar continuand sa faci pasi mici vei incepe incet, incet sa crezi ca se poate iar acest imposibil va deveni candva un lucru banal.
Cel mai mult conteaza drumul pana in ziua concursului, emotiile, nerabdarea, trezitul cu noaptea in cap, zilele in care nu ai chef dar totusi te duci sa alergi si zilele in care pleci acasa dupa un antrenament exact asa cum l-ai planificat.
la urma urmei, maratonul este un eveniment care tine cateva ore, dupa 3 sau 4 luni de antrenament asa ca ziua concursului inseamna pur si simplu o alergare cu inca 40 de mii de oameni ce impart aceeasi pasiune.
Totul este sa ai incredere ca se poate, sa duci la bun sfarsit antrenamentul si sa ajungi la parametri optimi in ziua concursului. De restul o sa se ocupe spectatorii si adrenalina, dar cel mai important este sa treci linia de sosire cu zambetul pe buze...astazi esti campion.

read more "Un maraton de succes"

Ecomarathon - raport de cursa

A fost primul maraton montan la care am participat in scurta mea cariera de 1 an de alergare si al doilea maraton in decurs de o luna.

Dupa Paris, unde am avut un succes nebun cu un timp de 3 ore si 26 minute, timp care nu credeam ca pot sa il scot desi m-am antrenat corespunzator, mi-am zis ca la Moeciu e cazul sa visez mai sus. Undeva in primii 10%.

M-am uitat pe clasamentul de anul trecut si am vazut ca un timp bunicel ar fi undeva sub 5 ore.

Cand i-am zis sefului meu ca ma duc la maraton si ca unii il termina chiar si in 9 ore, a ramas blocat. Cum adica? Se poate ca cineva sa alerge 9 ore? Se poate, i-am zis fara sa ii spun ca la anul vreau sa particip la Ironman iar unii alearga chiar si 48 de ore. Incredibil, mi-a zis si a inceput sa caute pe net cat poate un om sa alerge. Dupa jumatate de ora a venit la mine, m-a felicitat si a zis ca va dona si el pentru cauza umanitara pe care o sustin in competitia de la Transmaraton.

Visul meu era sa incerc sa ma tin dupa Radu, mai ales ca timpul lui de anul trecut era undeva pe la 4 ore si 49 minute. Buuun plan.  

Singura mea problema inainte de start era ca nu stiam cu ce se maninca un maraton montan. Mama ce m-a trantit pe jos acest maraton.

Incercasem cu Marius bucla 3 cu o saptamana in urma, asa mai la relanti sa nu ma uzez prea tare si sa vad cum e. La data concursului, dupa analize ale traseului si ale diferentelor de nivel, stiam unde e greu, cand sa trag mai tare si cand sa o las mai moale dar planul de acasa nu se potriveste niciodata cu cel din targ.

Am renuntat sa mai plecam de vineri seara asa ca sambata dimineata eram in picioare la 5. La 6 plecam din Bucuresti spre Moeciu si la 8 si un sfert eram la fata locului sa luam numerele de concurs. 

Pe Radu nu l-am vazut decat cand am terminat eu maratonul asa ca nu am reusit sa aflu ce plan are si acum cand ma gandesc in retrospectiva imi pare rau ca nu m-am intalnit cu el mai devreme sa imi bage mintile in cap. 

Am facut cateva poze si ne-am asezat la start. 

La start

Alaturi de fotograful si suporterul meu din umbra... Puiu'

In fata noastra era o mare de oameni. Startul a fost fix la ora 9. Eram concentrat sa imi aranjez rucsacul de hidratare si castile cand am auzit numaratoarea inversa: 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1, START. S-a plecat destul de repede ca la un maraton de sosea, chiar daca se alerga in panta. Primii 3 kilometri am tras sa nu fiu depasit, dar incet, incet am inceput sa pierd teren. La inceput ma uitam sa vad ce culoare are numarul celor care ma depaseau dar dupa un timp am uitat complet sa mai fac inventarul. 

Marius imi spusese ca dupa primii 3 kilometri o sa urmeze un podet destul de ingust si daca nu sunt printre primii 100 de participanti o sa pierd o gramada de timp cu imbulzeala. Asa ca am tras in continuare sa fiu cat mai in fata la pod. Am alergat putin cu Adrian Mila iar in fata noastra era Sergiu Buciuc care alerga tot in ritmul nostru. Marian Chiriac si cu Daniel Lixandru au trecut ca glontul pe langa noi. Mi-am zis atunci ori este ceva in neregula cu ceasul meu care arata ritm de 4 minute si 30 secunde pe kilometru ori sunt eu varza, si Garminul meu nu m-a dezamagit niciodata asa ca...am ajuns la pod. Am trecut repede peste si am inceput prima urcare. E clar ca eu ma incalzesc dupa 7-8 kilometri. Parca era motorul infundat. De fapt motorul nu era pregatit pentru asa ceva. Incercam sa tin pasul cu cei din fata mea si din cand in cand mai vedeam pe cineva cum ma depaseste. E greu la deal cu boii mici dar lasa ca va prind eu pe coborare. Pe coborare am depasit o gramada de oameni. La un moment dat am trecut pe langa Oana Badea, dar m-a prins din urma pe o urcare. 

Prima tura am terminat-o intr-o ora si 35 minute, iar Radu intr-o ora si 18 minute. A fost prima lectie din multele care au urmat. 

Sfarsitul buclei 1

Sustinatorii mei erau acolo la finalul buclei. Am facut cu mana puiului si mamei lui Radu si mi-am zis ca nu e nimic, oricum sa alerg cu Radu era doar un vis pentru ca nu am antrenamentul specific de alergat pe munte, dar in mintea mea bolnava s-a infiripat alt gand. Daca nu reusesc sa ma tin de Radu macar sa termin sub 5 ore, pentru ca oricum era clar ca el avea target sub 4 ore si 40 minute. Calculand rapid si prost mi-a dat un timp de 4 ore si 45 minute pe tot maratonul in conditiile in care faceam si celelalte bucle la fel ca pe prima. 

Mi-am baut linistit gelul si am continuat....cu o oprire cand am vazut cum incepe bucla 2. Mama ei de treaba, pai asta nu e maraton frate, asta e carusel. Daca ar fi alergat Pheidippides pe munte nu cred ca ar mai fi ajuns sa spuna "Niki!".

Pe bucla 2 pe la jumatate mi s-a taiat firul. Urcare si iar urcare. Da' mai coboram si noi un pic ca m-au trecut toate transpiratiile. Oricum bucla doi a fost pentru mine piatra de hotar. Imi ziceam in gand pe urcarea de la Cheile Gradistei - Fundata "daca te opresti aici, s-a terminat cursa". Nu m-am oprit pe nici o urcare, dar in schimb punctele de hidratare au fost prietenele mele. Tot pe bucla doi m-am intalnit cu un spaniol care la intrebarea de unde este mi-a raspuns ca este din Catalonia. Eu  i-am raspuns, sa ma dau mare ca stiu unde e Catalonia: you are from Spain...nice. A fost foarte ofuscat cand i-am zis ca e din Spania, ca nu e din Spania ci din Catalonia. Cum as zice eu ca sunt din Oltenia nu din Romania. Ciudat. Dar mi-a mai zis ca e cel mai frumos maraton montan la care a participat si ca strangea puncte pentru Ultra Trail du Mont Blanc. La o coborare ne-am urat reciproc succes si am tasnit la vale. Bucla doi am terminat-o in 2 ore si 18 minute. Destul de slab fata de prima bucla. Am batut palma cu Mugur Fratila si mi-am continuat alergarea.

Mi-am dat seama ca nici minunea minunilor nu o sa ma ajute sa termin sub 5 ore asa ca am reconfigurat. Sub 6 ore si jumatate. Am baut activatorul pe urcarea in bucla 3. Nu stiu de ce toti zic ca bucla 3 e grea. Fata de bucla 2 mi s-a parut o bomboana. E grea prima urcare dar dupa aia totul e alergabil pana ajungi la urcarea de la Poiana Gutanu. M-au ajutat incurajarile de la ultimul punct de alimentare unde am stat un pic de vorba cu Tudor Butu si am baut doua pahare de cola. M-am uitat la ceas si am vazut ca trecusera 4 ore si 52 de minute. Imi revenisem din moleseala de pe bucla doi asa ca am zis ca e posibil, daca trag, sa termin sub 6 ore. Am tras sustinut pe ultima urcare, nu m-am oprit dar nici nu am dat tot ce puteam. Bucla trei imi era cunoscuta si vroiam sa pastrez ceva pentru marea coborare. Cand am ajuns in varf am tras aer in piept si am luat-o la vale. Am trecut pe langa o babuta care mi-a urat "Doamne ajuta!", i-am strigat si eu buna ziua si am continuat alergarea. Pe ultimii 3 kilometri cred ca am depasit 15 concurenti, dar fata de Paris pot sa spun ca oamenii au fost mai antrenati. Nu am vazut unul care sa stea pe jos intins. Eram contra cronometru sau intarziat asa cum ii place puiului sa imi spuna tot timpul. Chiar daca nu ma grabea nimeni am alergat pe final de parca tocmai incepusem maratonul. Asta e partea care a ramas cel mai bine intiparita in minte. Saream peste radacini, pietre sau coteam brusc. Eram in lumea mea si ma distram de minune. Chiar daca mi-a luat aproape 40 de kilometri sa ajung in aceasta stare si astazi sunt aproape anchilozat de la jumatate in jos, pot sa spun ca a meritat toata oboseala.

Linia de finish am trecut-o in 5 ore si 58 minute asa ca per total sunt multumit de rezultat considerand ca in urma cu 3 saptamani am alergat si la Paris. Se putea si mai bine si cu siguranta data viitoare cand o sa mai fac acest maraton, va fi mult mai bine.

Sprintul de final

Linia de final

De fapt la acest maraton, pentru mine competitia a insemnat sa nu renunt. Sa lupt cu demonii mei si sa trag de mine pe bucla doi.

Sa alerg cot la cot cu Radu va ramane un vis. E mult prea bun iar iesirile in fiecare weekend la munte si-au spus cuvantul.

Sa scot sub 5 ore e posibil cu ceva munca pe urcari unde am pierdut cu 30% mai mult timp decat trebuia si bineinteles sa plec motivat de la inceput.

Alergatori fericiti

Acest maraton montan va ramane pentru mine un etalon. Organizarea perfecta, voluntarii, sustinerea extraordinara din partea suporterilor pe care ii stiu sau nu, pasta party de dupa maraton, alergatorii veseli si plini de energie, tricoul tehnic si medalia, bufful pentru gat, sapca, toate au fost minunate.

Voi reveni cu placere si il voi recomanda tuturor. Da, a fost greu pentru un prim maraton montan dar amintirea lui va ramane intiparita totdeauna. 

De data asta se pare ca muntele a fost ingaduitor cu mine. M-a lasat sa imi fac de cap, m-a ferit de accidentari si mi-a oferit o priveliste minunata.

Superb!

read more "Ecomarathon - raport de cursa"