OLTman ultratriatlon

Inaintez incet, dar constant. Soarele care m-a chinuit toata ziua a lasat deja locul lunii care apare si dispare printre norii ce se succed cu repeziciune. Ma tot gandesc ce sa scriu despre acest OLTman. Au trecut deja 15 ore de cand am inceput si mai am inca mult de mers. Spun mers pentru ca la partea de maraton nu reusesc sa alerg mai mult de 100 de metri. Genunchiul lovit in stanca de la Janosik inca nu si-a revenit si in momentul cand incep sa alerg imediat comenteaza. Am invatat sa ignor tipul asta de durere dar efectiv nu pot sa ridic piciorul cum trebuie. Ma gandesc la copiii pe care statul asta roman i-a uitat si pe care ii condamna sa stea singuri in spitale si sa se lupte cu boala asta numita cancer, o boala prea grea si prea cruda si imi dau seama ca durerea asta a mea nu inseamna nimic. Au nevoie de cei dragi aproape si asta fac cei de la Magicamp prin proiectul Magichome. Aduc parintii mai aproape de copiii lor oferindu-le un loc unde sa stea pe timpul tratamentului in loc sa se inghesuie in spitale. Continui sa merg. E intuneric si doar frontala descopera niste ochi mici care se uita la mine din marginea tufisurilor. Din cand in cand cate o masina trece cu viteza pe langa mine. Unii se opresc sa ma intrebe daca vreau sa ma ia la ocazie. Le spun ca am drumul meu si nu stam prea mult la discutii. Prin cap imi trec o multime de idei dar incerc sa tin firul povestii de astazi inca in prezent. Nu exista mai tarziu, ma concentrez doar sa merg inainte. Ma gandesc cum a inceput ziua pentru mine. La ora 5 trezirea, si la 5:45 eram pe baraj la plaja din Slatina. Temperatura afara 11 grade, dar apa mult mai calda. Sunt pregatit de inot insa prima dilema a fost cum cobor in apa. Dalele sunt abrupte cu sanse mari de alunecare si singura scara spre apa era cuprinsa de alge cu tot felul de obiecte neidentificate prin ele. Aleg dalele, ma echipez, tata tot imi spune sa fiu atent cand cobor, umflu safety buoyul asa mai mult de siguranta mea, leg al doilea ceas de el astfel incat inotul sa fie super precis si dau sa intru in apa. Bineinteles ca alunec, cad pe spate, ma sprijin in maini si ma tai la mana stanga intr-o scoica. Macar apa e calda.

Imi fac curaj si incep aventura de pe Olt. Trec de cateva portiuni cu alge si incep sa imi dau drumul la brate. Tinta mea este 1 ore si 30 minute pe 3800 metri. Relaxat. Daca te uiti pe harta ai zice ca in nici un caz nu se poate ca in mijlocul barajului sa fie apa pana la glezna si asta pe o distanta de cel putin 50 de metri. Ma ridic in picioare si incerc sa gasesc marginea unde apa incepe sa fie din nou adanca. O lebada curioasa se apropie foarte mult de mine. E la un metru si ma urmareste. Incep din nou sa inot dar ea este mult mai rapida ca mine. O vad o perioada cand intorc capul spre ea. Se plictiseste la un moment dat si dispare. Incet incepe sa iasa soarele si eu tocmai vad pe ceas 1900 de metri. Intorc si incep sa inot spre malul care abia se vede in departare. Cumva nu mai trec prin portiunea cu apa mica dar in schimb vad pe sub mine cabluri multe. Par aproape dar nu le ating cu mana. Apa este foarte clara si curata si din cand in cand mai trec pe deasupra algelor. In timp ce ma apropii de mal dau de o portiune unde algele sunt atat de dese incat pur si simplu ma blochez in ele. Apa este destul de adanca asa ca nu pot sa merg si singurul lucru pe care pot sa il fac este sa dau incet inapoi si sa caut o portiune pe unde pot sa trec. Asta imi consuma din timp si energie si pierd aproape 100 de metri tot cautand o portita pe care nu pare sa o gasesc. Imi iua inima in dinti si intru din nou in alge. Apa e pana la gat si reusesc sa inaintez incet vreo 20 metri si sa ies din ele. Mai e putin pana la mal. Il vad pe tata pe ponton si imi dau seama ca prima proba a trecut intr-o ora si 30 minute cu 4000 metri de inot. Stau in tranzitie mai mult decat e necesar dar nu ma grabeste nimeni. Sunt singurul concurent si ma gandesc razand ca dupa ce o sa termin o sa ies pe locul intai, dar pana sa termin mai e mult.
Cand am facut planul Iron42 si am inceput sa caut un lac in fiecare judet mi-am dat seama ca o sa fie complicat.
Cand esti singur si totul il faci tu, detaliile chiar conteaza. Nu e traseu cunoscut sau marcat. Inoti de capul tau fara sa stii ce e in apa sau ce se intampla daca ai avea probleme. Nici nu stii daca lacul in care o sa inoti mai este acolo saptamana viitoare. Poate il dreneaza sa il curete si atunci chiar e o problema.
Dupa inot incepe traseul de bicicleta. Pe google maps totul e frumos si chiar imi plac primii 50 de kilometri. Apoi incepe sa se incalzeasca afara. Planul este sa stau singur si daca am cumva nevoie  de ceva sa sun si sa vina tata la kilometrul 110. Totul e planificat pentru o asistenta cat mai putina. La ora 12 sunt deja 30 de grade si asfaltul frige. Trec prin Baragan si ma gandesc ca in 30 de ani pe aici o sa fie desert daca nu facem repede ceva. Nu a mai plouat de cateva luni si pamantul e ars si tare. Tractoarele care il ara scot nori imensi de praf in spate. E lunca Oltului, dar totul este uscat. Apa din bidoane e fiarta deja. La un moment dat imi dau seama ca traseul ales trece printr-un camp cu sosea neasfaltata, plina de pietris si pamant. Verific repede rute alternative si aleg ceva paralel cu el. Din cauza asta pierd si timp si vreo 12 kilometri. Tata decide sa vina cu Mihnea si cu Puiu la locul stabilit. Ne intalnim si ma realimentez cu apa rece, maninc un sandvis repede si pornesc din nou. Mihnea imi da un pup si ma tine un pic in brate. Ii spun ca ne vedem mai pe seara.
Incepe sa ma deranjeze genunchiul si e din ce in ce mai cald. Dau de o sosea care din loc in loc e taiata de pietris si asa ma forteaza tot timpul sa incetinesc si apoi sa accelerez. Timp de 15 kilometri. Am o trecere peste Olt la un baraj unde lipseste asfaltul vreo doi kilometri si iau bicla in spate si merg pe langa drum pe iarba. Beau apa calda si imi vine sa vomit dar am noroc cu o fantana a unui cioban, fantana sapata cred ca la mai mult de 100 de metri adancime. Apa e rece si curata. Ma spal si beau ca o camila in desert cand da de o oaza. Mai am 30 de kilometri pana la intalnirea cu tata. Il sun sa ii spun ca mai intarzii un pic si mai am de recuperat cei 12 kilometri pierduti cand am facut ocolul. Incepe sa bata vantul destul de tare din lateral si sincer as vrea sa stau undeva la umbra sub un copac. Incep sa numar kilometrii pana la tranzitie si in sfarsit termin in 7 ore si 46 minute cei 180 de kilometri cu 1100 metri dif de nivel. Stau in tranzitie aproape 20 de minute si incerc sa vad care sunt daunele la genunchi. Inca nu e clar dar macar cand merg nu doare asa tare. Ma gandesc ca primele 2 ore sa merg sa vad ce se intampla. Ii spun tatalui sa se duca acasa si daca e ceva il sun. Eu sper ca nu o sa fie.
Incep maratonul cu promisiunea ca o sa ma duc pana la capat. In Caracal opresc la un magazin sa imi iau un suc de pere pe care il vomit instant, semn ca stomacul nu prea este in regula. Maninc un sandvis cu cascaval si salam si incet incep sa imi revin. Ritmul este constant 5.8km pe ora. Incerc sa alerg putin la vale dar dupa 400 de metri ma opresc si imi dau seama ca va fi o tura lunga. Pe unde este poteca si nu trebuie sa merg langa sosea imi fac de lucru cu telefonul si astfel aflu ca un prieten, Adrian Ciocan, are casa chiar pe traseul meu la kilometrul 22. Stabilim sa ma intalnesc acolo si il sun si pe tata sa nu mai vina dupa mine. Ii spun ca tot maratonul o sa il merg si ca o sa ajung de fapt duminica acasa. La kilometrul 22 ma intalnesc cu baietii si beau cea mai buna cola din viata mea. Cu mancarea nu ma omor si nu prea mai intra nimic in afara de apa, cola, cateva alune si un mar. De la kilometrul 22 satele incep sa se rareasca si merg kilometri intregi pe camp. Ma tot gandesc la copiii care se duc sa invete in alte sate unde exista profesori si care merg in fiecare zi kilometri intregi sa ajunga la scoala. Acum e inca cald, dar iarna? O parte din ei renunta din lipsa de motivatie sau din cauza traiului greu sau chiar din cauza ca nu are cine sa ii indrume. Ma bucur ca exista fundatii ca Teach for Romania ce pregatesc profesori pentru aceste sate si pentru acesti copii. Copiii sunt viitorul nostru si singurul mod sa iesim din situatia asta din Romania este prin educatie.
Ajung la kilometrul 30 si sarbatoresc stand jos timp de 5 minute, contempland cerul si ascultand zgomotele naturii. Am companie tot timpul in forma a unor ochi curiosi care ma urmaresc constant.
Deja e cel mai lung Ironman de pana acum chiar daca celelalte au fost toate extreme. Imi dau seama ca oricum ai face, un ultratriathlon de 226 km impune o anumita doza de nebunie. Ma gandesc la inceputurile mele cand un kilometru de inot mi se parea o realizare si chiar a fost la momentul respectiv. La fel am trecut si de 100 kilometri la bicicleta apoi de maraton. Este prima oara cand maratonul de la sfarsitul unui ironman imi ia atat. Ma trezesc din visare cand genunchiul imi spune din nou sa ma opresc. Mai am vreo 7 kilometri si stiu ca deja sunt acasa. Nimic nu se mai poate intampla. Ajung la kilometrul 40 si ma asez pe o banca, imi dau adidasii jos din picioare, stau relaxat si ma bucur de ultimele momente inainte de finis. Termin maratonul pe o strada, intr-un sat, undeva unde mi-am petrecut intreaga copilarie, in judetul Olt in 8 ore si 5 minute. Timp total de 18 ore fix. Asta e ultratriatlonul pur, curat si cu cea mai mare insemnatate pentru mine. Imi dau seama ca planul de acasa nu se potriveste de cele mai multe ori cu cel din targ dar daca procesele sunt bine definite, daca stii ce ai de facut, daca stii cum sa faci, daca crezi ca poti sa faci si cel mai important ai si o cauza pentru care faci atunci prea putine lucruri te pot opri.
Ma veti vedea in continuare inotand, biciclind si alergand prin judetele tarii. Imi trebuie doar o recuperare rapida sa vad exact ce e cu genunchiul asta.
Intre timp puteti dona pentru cele doua cauze, Magichome si Teach for Romania prin linkurile de mai jos. Oamenii astia chiar fac ceva minunat pentru copii. Hai sa le dam o mana de ajutor.
     MagicHome





Teach for Romania

read more "OLTman ultratriatlon"

Gerar 2013 pe fuga

Iar a trecut,  iar nu am participat oficial dar am fost acolo.
De data asta ca suport pentru echipa familiei.Cu o saptamana inainte aranjasem sa particip eu dar intre timp au aparut niste situatii neasteptate, sau asteptate dar nebagate in seama si a trebuit sa las locul lui Dan, fratele lui Marius asa ca s-a nascut echipa Elena, Marius, Dan, echipa care s-a descurcat onorabil tinand cont ca partea feminina nu a facut nici un antrenament in ultimele trei luni.
Vremea a tinut atat cu spectatorii cat si cu alergatorii si fata de anul trecut, anul acesta traseul a fost compus din asfalt curat ca lacrima.
Duminica dis-de-dimineata mi-am facut antrenamentul normal de alergare si inot, la inot am facut un mic test sa vad daca mai fac progrese la viteza. E pentru prima oara cand pe 200 de metri scot 3 minute si 15 secunde constant, pe mai multe reprize. Dupa o incalzire cu exercitii si apoi 30 minute de inot neintrerupt am facut 4 bucati de 200 de metri si apoi inca 200 de metri recuperare. Inca progresez.
Dupa antrenament am plecat spre Politehnica impreuna cu sotia asa ca sa imi incalzesc un pic palmele aplaudand.
Echipa mai avea doua ture. I-am incurajat tropaind de nerabdare dar pe final, la ultima tura, nu am mai avut stare si am alergat cu ei.
Si de data asta alergarea surorii mele a fost plina de bucuria faptului ca "isi simte muschii de la picioare" dar asa se intampla cand nu faci nici un pic de antrenament si vii sa alergi un semi-maraton.
Oricum este de laudat ca de fiecare data reuseste sa termine, mai bine sau mai putin bine, cu dureri mai mici sau mai mari dar cu zambetul pe buze.
Dupa ce de fiecare data o vad cum termina, imi dau seama ca eu sunt mic copil. Eu termin, dar timp de 3 luni, 5 luni, 8 luni ma antrenez in fiecare zi. Ea vine, alearga si termina de fiecare data apoi pleaca cu medalia atarnand la gat. Bravo.
Sunt convins ca experienta ar fi cu atat mai placuta daca inainte de astfel de alergari, cel putin cu o luna, ar face si ea un pic de antrenament.
Sa revin la Gerar. In timp ce echipa alerga penultima tura, eu am luat putin pulsul concursului.
Am vazut niste sprinturi de final destul de convingatoare, am vazut cum a trecut prima echipa de fete linia de sosire, am vazut cativa prieteni alergatori, am vorbit putin si cu Gabi Solomon care incuraja de zor echipele care mai aveau inca de alergat si am ajuns la o concluzie deloc surprinzatoare.
In primul rand numarul de participanti a crescut simtitor de la an la an. Concurentii au inceput sa fie din ce in ce mai buni si sa faca parteneriate intre ei astfel incat sa isi creasca sansa la un loc mai bun sau chiar sa tinteasca podiumul.
Daca in ceilalti ani echipele erau facute in mare parte sa se prinda loc la inscrieri, anul acesta unele echipe au fost facute cu tinta clara de podium si timpii au scazut extraordinar (rezultate gerar 2013).
Daca in 2012 pe podium la mixt au intrat echipe cu 1 ora si 58 minute, anul acesta podiumul a fost adjudecat cu timpi de sub 1 ora si 43 minute, prima echipa de mixt trecand linia de sosire intr-o ora si 32 minute.
Si la baieti a fost o lupta destul de aprinsa cu locul intai trecand intr-o ora si 23 minute si locul doi intr-o ora si 24 minute.
Felicitari Florentinei cu echipa de feminin care a iesit pe podium si felicitari si celorlalti concurenti pentru dedicatie, veselie si spirit de competitie.
Anul acesta au fost si nume destul de cunoscute atat in randul atletilor de elita ca Ciprian Balanescu, Alex Diaconu, Cristian Lutic cat si al persoanelor cu rezonanta ca  CEO Vodafone România, Inaki Berroeta, CEO Raiffeisen Bank Romania, Steven van Groningen impreuna cu sotia acestuia, doamna Valeria Racila sau a sefului federatiei Romane de Triatlon, Adrian Nanulescu, de la care ca tot veni vorba, ar trebui sa iau anul acesta o licenta de sportiv amator pentru Ironmanul de la Nisa.
Din ce am vazut , organizarea a fost si acum impecabila. 
Ro Club Maraton&Co au facut o treaba buna si chiar au reusit, probabil prin rugaciune si post negru, sa aduca zapada si anul acesta iar medalia arata foarte bine, un fulg de nea care nu se va topi niciodata. 
Anul viitor promit sa fiu si eu unul din alergatori.
Apropo, macar o poza de la acest eveniment. Medalia ramane pentru data viitoare.

De la stanga: Marius, Elena, Dan si eu.

read more "Gerar 2013 pe fuga"

A patra saptamana de antrenament pentru Ironman

A trecut si a patra saptamana din antrenamentul pentru Ironman.

Totul bine si frumos, in afara de ziua de duminica cand am ajuns foarte tarziu acasa si ploua cu galeata.
In alte conditii nici nu m-as fi gandit de doua ori daca sa ies la alergat, dar acum este foarte important sa nu racesc si sa nu transmit "virusii" lui Nasturel asa ca am decis sa stau cuminte in casa. Presimt ca asta este doar inceputul. Sunt sigur ca o sa mai fie astfel de decizii.

De ceva timp ma tot gandesc la una din fabulele lui Esop. Aceea despre iepure si testoasa.

Se spune ca iepurele se lauda cat de repede alearga el."Nimeni nu m-a invins inca", spunea el. Provoc pe oricine doreste sa se ia la intrecere cu mine.
Broasca testoasa a spus linistita:"Eu accept provocarea ta."
"Asta chiar ca este o gluma buna", a zis iepurele ; "as putea sa iti dau un avans considerabil si tot sa te intrec.".
"N-ai decat sa te lauzi.", i-a raspuns broasca testoasa."Vrei sa te intreci cu mine ?".

Concursul de alergare a fost stabilit si s-a dat startul. Iepurele a pornit ca din sageata si a disparut din vedere dar vazand ca testoasa a ramas mult, mult in spate si pentru a-si arata dispretul fata de ea, s-a intins pe pamant sa traga un pui de somn. Broasca testoasa nu s-a lasat, s-a straduit o data si inca o data, inaintand din greu cu pasii ei marunti. Cand iepurele s-a trezit din somn ea ajunsese atat de aproape de final incat nu a putut sa o mai ajunga.

Revenind la antrenamente, fiecare zi de antrenament ar trebui sa isi aiba rolul ei precis. Sunt zile de recuperare si zile in care tragi un pic mai tare si acestea nu trebuie niciodata sa fie amestecate, lucru care este destul de greu.

De fapt dificultatea sta in gasirea unui echilibru intre efort si antrenament care sa ne solicite indeajuns astfel incat sa iesim din zona de confort fizic si sa aiba loc adaptarile corpului la efort. Toate astea corelate cu faptul ca antrenamentul trebuie sa fie facut astfel incat sansele de accidentare sa fie minime.

Este un pas foarte mic pana sa ajungi sa transformi antrenamentele usoare in antrenamente de intensitate medie si antrenamentele specifice in unele care nu au ca scop nici recuperarea si nici adaptarea la un antrenament si supracompensatia.

Spre exemplu, alergarile peste nivelul aerobic sunt bune doar intr-o anumita masura. Performanta la care ajungi doar prin antrenamente de viteza( la mine- prin alergari mult mai rapide fata de ce imi permite momentan corpul) se va plafona foarte repede si va trebui mai multa munca pentru acelasi rezultat sau pentru cresterea performantei. Intensitatea mica si volumul mare este una din putinele metode de a dezvolta o capacitate aerobica. 

Antrenamentele usoare si cele de recuperare trebuie sa fie ca si alergarea testoasei daca vreau sa ajung vreodata un iepure. 

Hmm.. un pui de somn nu ar strica.

read more "A patra saptamana de antrenament pentru Ironman"

Berlin Maraton- raport de cursa

Cei cativa cititori ai acestui blog stiu ca ziua de duminica, 30 septrmbrie 2012, a fost o zi cu semnificatie speciala pentru mine. 
Povestea de astazi nu este a mea.

Tot albumul cu poze este aici.
Nici nu stiu pentru ce sa ma bucur mai mult. Pentru faptul ca a fost prima oara cand alerg integral un maraton alaturi de sora mea sau pentru faptul ca am fost langa ea si am ajutat-o sa treaca peste cea mai grea alergare din viata ei si impreuna am reusit un PB al ei de 4 ore si 22 minute, redus de la 4 ore si 45 minute.

Planul a fost total diferit de ce sa intamplat la fata locului, cel putin dupa kilometrul 29.

Sa incep intai cu laudele, pentru ca maratonul din Berlin le merita cu varf si indesat.

Este cel mai frumos maraton pe care l-am alergat. A avut cei mai multi alergatori, aproape 40 de mii.  A avut cei mai multi spectatori (ei estimeaza ca au fost peste un milion de oameni care au aplaudat, incurajat si strigat alergatorii pe nume si pot sa confirm ca pe tot parcursul maratonului nu a fost nici macar un loc in care sa nu favem suport din partea lor). In calupul nostru de timp (4 ore- 4 ore jumatate) nu au ramas fara apa sau banane/geluri/mere/stafide sau izotonic. Are o medalie frumoasa cu data participarii pe ea (ca sa stii si tu peste ani cand ai participat). Traseul cursei este aproape plat si vezi in alergare toate obiectivele mari si chiar daca in jurul punctelor de hidratare se formau ambuteiaje, parca a fost mai bine decat la Paris unde se ajungea la oprire totala.

Atmosfera atat inaintea cursei cat si dupa cursa a fost fantastica. Hotelurile erau pregatite cu mancare specifica, peste tot era o explozie de culori iar luni inca mai vedeam oameni cu medalia la gat. Dupa cursa iti ridicai imediat sacul cu haine si te puneau sa mai mergi inca cel putin 2 kilometri sa nu ti se blocheze muschii.

Ca fapt divers, fata de Paris, oamenii au fost mult mai pregatiti, adica am vazut mult mai putini care mergeau sau faceau stretching pe ultimii kilometri.

Alergarea noastra:

Nu stiu ce emotii au avut ceilalti dar eu am plecat catre acest maraton foarte relaxat. Nici macar nu stiam traseul foarte bine sau cu ce sa ajung acolo in dimineata concursului. Noroc ca s-a ocupat sotia de toate.

Am ajuns in Berlin (eu, Marius, cele doua Elene (sora si sotia) si Mihaela) sambata seara si ne-am intalnit cu Dan sa ne dea kiturile de concurs care sunt cele mai anemice kituri pe care le-am vazut pana acum. 

Dimineata concursului a fost putin friguroasa, cu un vant care aducea mai mult a iarna decat a toamna, dar cu un soare ce incepea sa se ridice usor deasupra portii Brandenburg.

Dupa cateva poze si notarea pe mana a timpilor intermediari, ne-am indreptat catre linia de start. Mama cati oameni. Nu am vazut asa ceva niciodata. Peste tot poze, imbratisari, rasete, muzica si alergatori imbracati in toate culorile posibile si in fel de fel de costume. Clovni de mana cu vikingi, pantere roz si vampiri treceau pe langa noi grabiti sa isi ocupe locul langa ceilalti alergatori.

Desi toti eram inscrisi pe undeva pe la 4 ore si 30 minute, cum planul nostru era sa alergam sub 4 ore, evident ca ne-am inghesuit la standul de 4 ore. Balonasele scrise cu 4 ore erau langa noi, doua in fata si unul in spatele nostru.

Startul s-a dat la ora 9 dar noi am reusit sa trecem linia de start la ora 9 si 10 minute si ma gandesc ca cei din spatele plutonului au trecut aproape de 9 jumatate. 

Am dat drumul cronometrului. Planul era sa alergam relaxati primii doi kilometri, undeva pe 6 minute pe kilometru si apoi sa acceleram pe parcurs.

Primii cinci kilometri au trecut instantaneu. Eram toti bucurosi si ne distram de minune. Eu ma gandeam ca ritmul de alergare e exact cum trebuie dar imi era frica de ce urma sa vina. Nu stiam daca va putea Elena sa accelereze pe ultimii 10 kilometri, dar dat fiind faptul ca ea tinde sa se taie pe prima portiune, am preferat sa aleg varianta cu un inceput temperat, asa ca pe primii 5 kilometri am fost depasiti de o gramada de oameni. In departare se vedea balonul cu inscriptia de 4 ore.

Incet, incet am inceput sa accelerez asa ca urmatorii kilometri i-am alergat in jurul a 28 minute. Imi dau seama acum ca as fi bun de pacer, dat fiind faptul ca am alergat cu 28:16 minute apoi 28:28 minute apoi 28:22 minute pana la kilometrul 22. Apoi a inceput sa se vada oboseala. Intai pe la kilometrul 26 cand Elena s-a oprit ca o durea splina. Apoi din ce in ce mai des cu perioade de mers rapid ce alternau cu alergarea.

Am realizat ca am impins-o mai mult decat putea ea sa duca si acum incepea sa se vada. 

De la kilometrul 28 lucrurile au inceput sa fie destul de nasoale. Era clar ca resursele erau pe sfarsite dar parca era prea devreme.

Incercam sa o inveselesc si sa trag de ea cat pot dar era in alta lume. 

Am experimentat si eu acest sentiment la Paris, cand am scos cel mai bun timp al meu, de 3 ore si 26 minute, dar durerea ei nu cred ca avea termen de comparatie cu ce am simtit eu atunci. Imi amintesc cum ma dureau muschii, aveam pulsul in gat si imi plezneau tamplele dar puteam sa alerg si aveam inca energie. Pe ultimii 2 kilometri am simtiti ca ma prabusesc dar in rest a fost o alergare controlata.

Ea avea respiratia clara, fara sa se inece dar imi spunea ca nu mai vede bine si ca ii vine sa vomite tot timpul, si dupa privirea ei de caine bleg si plouat sunt convins ca se simtea foarte rau.

Intre kilometrii 30 si 37 a fost groaznic. Incercam sa trag de ea dar in acelasi timp imi dadeau lacrimile cand o vedeam cum se chinuie. Alergam 100 de metri, ne opream, se aseza pe bordura si se inchidea complet in ea. Stateam asa 20-30 secunde apoi iar pornea. Nu vroia sa renunte dar nici nu putea sa mai alerge.

Acum dupa cursa, la rece, ma gandesc ca a fost mai mult de la nutritie si hidratare decat de la ritmul de alergare.

Pe la kilometrul 32 s-a oprit de tot si nu mai vroia sa se ridice. Ii era sete si o doamna din public ne-a dat o sticla cu apa. A baut-o pe toata, am luat-o usor de mana si am inceput sa facem cate un pas. Asa ii ziceam. Cate un pas si ajungem noi cumva la final. Nici eu nu vroiam sa abandoneze si nici ea. Imi parea rau de munca ei timp de patru luni de zile si ma gandeam ca eu sunt vinovat daca nu termina.

In zece kilometri a fost foarte multa durere si o schimbare de situatie de la tragic la dezamagire si apoi din nou la bucurie. Bucuria ca terminam impreuna, chiar daca nu in timpul propus.

In tot acest timp s-au spus cateva cuvinte mai urate la adresa picioarelor dar ma bucur ca am ajuns teferi si chiar alergand la linia de finish.

La kilometrul 35 mi-am dat seama ca nu mai putem face nimic pentru targetul de 4 ore dar eu inca speram pe undeva pe la un 4 ore si 10 minute. 

Ma uitam la Elena si vedeam cum ii curg lacrimile pe obraz si cum tragea de ea sa nu se mai opreasca. La un moment dat plangea si mergea, dar un mers cu care eu nu puteam tine pasul. Trebuia sa alerg incet pe langa ea ca sa nu raman in urma. 

Chiar daca intr-un antrenament si la un test inainte de maraton, toate semnele iti spun ca se poate, acum imi dau seama ca sunt mult mai multe variabile ce trebuiesc luate in considerare si imi dau sema ca am dus-o mult peste limita pe care era ea pregatita sa o suporte. Oricum data viitoare va fi de mult mai bine si sunt convins ca nu o sa mai aiba acest prag de extenuare. Mintea acum stie la ce sa se astepte si corpul se va intari datorita acestei experiente.

La kilometrul 38 am inceput sa alergam din nou, sontac-sontac. Incercam sa o fac sa uite ca mai are cativa kilometri si sa se uite la spectatori si la traseu dar ea se tot uita la ceas. 

Ultimul kilometru am fortat-o din nou incercand sa trecem linia de sosire sub 4 ore si 20 minute, dar datorita faptului ca am alergat aproape 600 de metri in plus ( diferenta de distanta fata de trasa ideala care are 42 kilometri si 195 metri) a fost imposibil sa tragem asa tare si sa recuperam. Au lipsit exact 2 minute si 39 secunde. Pe ultimii metri cand toti ne incurajau, imi zicea sa o tin de mana ca nu mai vede nimic din cauza oboselii si avea privirea pierduta dar alerga cat putea ea de tare.

Nu ma mai gandesc acum la cum ar fi fost sa facem 4 ore si nici nu mai conteaza pentru ca stiu ca a dat tot ce a putut si ca o sa isi aminteasca toata viata de acest maraton.

A fost o experienta putin spus emotionanta. Mi-am dat seama cat poate face corpul uman si vointa. Chiar daca ea este convinsa ca nu si-a atins obiectivul, din ce am vazut eu pe tot parcursul acestui maraton ea a dat peste 100%.

Cand o sa fiu sleit de puteri o sa imi aduc aminte de Berlin si de lupta ei cu oboseala.

Marius a terminat cu un minut in fata noastra, Mihaela a terminat in 4 ore si 10 minute, cu niste basici de toata frumusetea si Dan a terminat pentru prima oara un maraton in 3 ore 59 minute si 49 secunde. A avut inspiratia sa alerge mai repede dupa kilometrul 16, strategia lui fiind una foarte periculoasa dar care s-a dovedit foarte eficienta, tragi tare la inceput si apoi suferi pe ultimii 8 kilometri pana la final. Din cei care s-au antrenat dupa programul facut de mine, el este singurul care a reusit sa scoata sub 4 ore, si cu o marja de eroare foarte mica, doar 11 secunde. Timp care cateodata pare o eternitate si alteori doar o clipa. 

Ne spunea apoi ca isi dorea doar sa treaca linia de sosire sub 4 ore. Restul nu mai conta.

A fost o experienta incredibila, Berlinul fiind un oras extraordinar, plin de cultura si de bun simt cu multe locuri frumoase, dar destul de scump.

Referitor la maraton, as participa la fiecare editie, suportul spectatorilor fiind fantastic, germanii au un simt al sportului si o mandrie ca fac sport care nu cred ca se intalneste la multe natiuni.

Sambata, 6 octombrie, urmeaza maratonul Pietrii Craiului unde sincer nu am un target in afara de a trece linia de finish si de a ma bucura de fiecare moment din cursa, apoi duminica pe 7 octombrie o sa participam din nou in formatie de familie la maratonul Bucuresti, proba stafeta.

Frumos sfarsit al sezonului 2012.

read more "Berlin Maraton- raport de cursa"

Transmaraton- bucurii la inaltime

A fost exceptional. Cel mai frumos drum din lume si noi am avut privilegiul sa il alergam.

O experienta ce trebuie traita macar odata in viata.

Cei patru si povestea lor la Transmaraton.

Totul a inceput in aprilie, cand am hotarat sa ne inscriem si sa speram ca vom fi printre cei putini care vor avea sansa sa alerge pe Transfagarasan. Datorita faptului ca au fost multi doritori si locuri limitate si ca acest eveniment a fost unul care a avut ca scop principal strangerea de fonduri, s-a recurs la tragere la sorti. La prima strigare, Elena( sora mea) si Mihaela au fost alese. Eu m-am inscris apoi la o a doua selectie si am fost si eu ales sa particip. Marius a intrat aproape pe final cand, cativa dintre participanti au renuntat si s-au eliberat cateva locuri.

Fiecare dintre noi ne-am apucat de strans fonduri pentru Hospice Casa Sperantei si Viitor Plus.

Elena s-a ocupat de cazare, Marius a fost soferul iar eu cu Mihaela am fost profitorii.

De antrenat ne-am antrenat toti patru, mai ales ca urmeaza un alt maraton pe 30 septembrie la Berlin, la care vom alerga din nou impreuna, unde Elena va avea de trecut inca o bariera, cea de 4 ore la un maraton.

Vineri, pe la 17, am plecat direct de la serviciu catre Transfagarasan. Dupa cateva minute ne-am dat seama ca ceva nu este in regula. O uitasem pe Mihaela. Ne-am intors sa o culegem si pe ea si pe la 18 si ceva am iesit din Bucuresti. Am ajuns la pensiune pe la 23 si la cazare surpriza mare...in timp ce noi imparteam bagajele, apa si stabileam cand ne trezim dimineata, receptionerul ne spune ca vom dormi toti in aceeasi camera intrucat asa s-a facut rezervarea. Camera a fost destul de curata si incapatoare dar paturile scartaiau din toate incheieturile iar patul meu avea scandurile de sustinere taiate din scurt si cand ma miscam mai cadea cate o scandura din el. Ma gandeam ca pana dimineata o sa ajung cu salteaua pe jos dar dupa vreo 3 scanduri cazute, totul s-a echilibrat.

Sambata dimineata cand am iesit pe terasa pensiunii m-a izbit un val de aer rece dar cand am ridicat privirea si am vazut cerul de un albastru ieral, mi-am dat seama ca o sa fie o zi minunata.

Micul dejun la pensiune nu a fost extraordinar. Putina omleta si aia cam uleioasa, un gem acrisor de prune, putin unt si 2 cani de ceai.

Pentru ca noi aveam cazarea la 11 kilometri de start, adica de Balea Cascada, a trebuit sa mergem cu masina pana acolo. Pe drum, veselie mare. Cred ca Freddie Mercury ar fi fost foarte contrariat dar totodata bucuros ca piese ca We are the champions sau I want to break free rasuna undeva in Romania pe una din cele mai frumoase sosele din lume. Vocile noastre acopereau boxele date si asa la maxim si fiecare dintre noi radia de bucurie.

La start toata lumea era pregatita sa alerge. Sala de unde se ridica kitul de participare era plina de oameni veseli si nerabdatori. Toti tropaiau, faceau poze, se probau si radeau ca niste copii care primisera o acadea. O acadea care a tinut parca prea putin.

Dupa pozele de start, care sper sa se centralizeze pe undeva si sa avem si noi acces la ele, am numarat 5..4..3..2..1 si am pornit. Incet. Mers rapid. Politistul pe motocicleta care ne asigura spatele s-a plictisit dupa primul kilometru si a plecat mai in fata. Eram ultimii, si asta si vroiam. Sa admiram peisajul, sa vorbim intre noi si sa memoram fiecare clipa. Dupa 10 minute Elena a tasnit ca din pusca. La sfarsit am aflat ca o ambitionase o concurenta si a vrut sa o depaseasca. Oricum pana la finish nu am mai vazut-o. A stat cu talpa la podea tot concursul.

Pentru mine, Marius si Mihaela alergarea pe Transfagarasan a fost de fapt un eveniment, nu un concurs. Am mers, am alergat, am facut poze, ne-am bucurat de punctele de hidratare si eu cel putin, am simtit pentru prima oara ca traiesc momentul fara a incerca sa ma depasesc pe mine sau pe altcineva. La Balea Lac, dupa 14 kilometri de urcat neintrerupt, ne-am oprit cateva minute sa admiram peisajul si sa ne hidratam. Urma tunelul lung de 800 de metri si apoi coborarea pana la lacul Capra. Si noi tot aproape ultimii eram. Marius mi-a zis sa bagam tare si dusi am fost. Ne-am desprins de Mihaela in tunel si pana la finish am tot depasit concurenti. Din 71 de participanti,  noi am ajuns pe 44 si 45 si Mihaela cu cateva locuri mai jos asa ca, surprinzator, chiar daca am mers pe aproape toata urcarea spre Balea Lac, energia ramasa ne-a dat aripi si am alergat cu 4:18min/km, la vale e drept, dar sentimentul ca alergam fara nici un scop ci doar pentru placerea alergarii a fost foarte frumos.

La linia de final, Elena care terminase de mult a venit in intampinarea noastra si am trecut linia de sosire toti trei tinindu-ne de mana (sper ca a surprins cineva momentul si ca o sa gasesc aceasta poza pe undeva).

Tot sarea de pe un picior pe altul de parca nici nu alergase si cand a spus ca e pe locul 1 la fete, mi s-a umplut sufletul de bucurie. Se pare ca antrenamentul prescris pentru maratonul de la Berlin a facut minuni.

Dupa cateva minute a venit si Mihaela in aplauzele noastre si a celorlalti concurenti si voluntari.

Am fost apoi la masaj, am baut o bere promisa de Andrei Chirtoc, organizatorul din partea Hospice, am mai stat la vorba pana cand a sosit autocarul ce urma sa duca concurentii inapoi la Balea Cascada si am plecat si noi impreuna cu doi prieteni, Virgil si Claudia catre pensiunea noastra. Am avut oarecum noroc ca au venit sa ne sustina si apoi sa ne duca inapoi pentru ca autocarul s-a stricat de vreo cateva ori pe traseu asa ca in timp ce noi motaiam in camera noastra, unii dintre concurenti nici nu ajunsesera la Balea Cascada.

Pe seara am fost la pastravaria Albota si am sarbatorit evenimentul.

Am aplaudat la scena deschisa cei noua finisheri ai ultramaratonului de 70 de kilometri, printre care si doua fete, apoi medaliatii de la semi printre care si Elena pe locul I, apoi voluntarii, organizatorii, sustinatorii si la final toti finisherii evenimentului. A fost o zi perfecta din punctul meu de vedere. Este cel mai incet semi pe care l-am facut dar a meritat.

Mii de multumiri organizatorilor si in special lui Gabriel Solomon si lui Andrei Rosu care au fost sufletul acestui eveniment, voluntarilor, celorlati concurenti care au glumit si au transpirat impreuna cu noi si celor ce ne-au sustinut pe urcarea pana la Balea Lac, care parea ca nu se mai termina.

A fost cea mai frumoasa cursa la care am participat anul acesta, dar prea scurta si totul a trecut foarte repede.

FELICITARI surorii mele care a facut o figura foarte frumoasa. Eu ii ziceam in masina ca  m-am uitat peste lista cu fetele participante si ca are sanse la podium si uite ca a terminat pe locul I.

BRAVO Elena.

Pe final sunt bucuros ca la anul nu o sa mai trec prin aceste selectii pentru ca am inteles ca participantii primei editii vor avea intaietate asa ca daca nu mi se intampla ceva intre timp, voi fi cu siguranta prezent si la anul, si nu se stie, poate chiar la versiunea ultra.

A fost un  eveniment special care va avea un loc aparte in inima mea.

P.S. O sa revin cu un update de poze imediat ce se centralizeaza pe undeva si am si eu acces la ele.

read more "Transmaraton- bucurii la inaltime"

Tricou Transmaraton

Va spuneam in postarea de aici, ca voi participa la semimaratonul de pe Transfagarasan si ca voi alerga pentru fundatia Hospice Casa Sperantei.

Toate rotitele au fost puse in miscare, cazarea este rezolvata, drumul curat si numai bun de alergat, antrenamentul este pe ultima suta de metri asa ca saptamana viitoare impreuna cu inca 100 de participanti voi alerga pe cel mai frumos drum din lume.

Inca mai puteti dona pe siteul www.transmaraton.org . Fiecare donatie conteaza si de accea multumesc atat celor care au donat deja cat si celor care vor face acest lucru. 

Va promiteam ca o sa am un tricou personalizat cu numele voastre si daca firma unde am comandat tricoul isi va face treaba bine, poza ar trebui sa arate cam asa:

Chiar daca tricoul este comandat, dupa cum vedeti mai sunt inca omuleti care nu au nume asa ca inca mai puteti alerga cu mine pe Transfagarasan, donand bineinteles. 

Sa nu radeti de poza ca este facuta de mine. Atat m-am priceput si eu.

read more "Tricou Transmaraton"

Un maraton de succes

Sambata am sarit peste tura obisnuita de 3 ore cu bicicleta si cum mai este foarte putin pana la maratonul de la Berlin iar eu nu am mai alergat peste 20 kilometri de cand am facut semimaratonul de pe 3 iunie, am hotarat sa ma duc in Herastrau sa alerg 32 de kilometri impreuna cu Elena, Marius si Dan.
Nici acum nu mi-a iesit din minte aceasta alergare. Uitasem de extenuarea fizica care apare dupa 30 de kilometri si de durerea ce te insoteste de la kilometrul 27 asa ca m-au lovit ca un ciocan, drept in frunte. Daca ar fi fost prima alergare de 32 kilometri, la felul cum ma simteam cu siguranta as fi abandonat si as fi plecat acasa, dar puterea mentala creata in zilele de iarna cand alergam la -20 de grade a avut un cuvant greu de spus.
Am terminat dupa 3 ore si 6 minute. E clar ca sunt mult mai bine antrenat decat acum un an dar am simtit ca mi-a lipsit antrenamentul specific de alergare. Pentru maraton, pedalatul si inotul nu sunt de ajuns. 
In timp ce alergam ma tot gandeam ce inseamna un maraton de succes si cred ca am ajuns la mai multe concluzii pe care le voi prezenta mai jos, nu pentru mine ci mai mult pentru sora mea care se pregateste sa isi depaseasca limitele la Berlin pe 29 septembrie si prin depasirea limitelor ma refer la un maraton sub 4 ore.

Un maraton de succes inseamna in primul rand sa participi. Nu sunt multi oameni care alearga 42 de kilometri asa ca la trecerea liniei de sosire te poti considera o elita.

In al doilea rand inseamna al dracului de multa munca.

De la zi la zi nu se vede foarte mult iar cele 30 de minute alergate astazi nu par sa influenteze conditia fizica de maine. Dar o zi de joi in care alergi 30 de minute timp de 4 luni inseamna 8 ore de antrenament si astea cu siguranta se vor vedea in ziua concursului.

Cand ma antrenamn pentru Paris am avut timp de 4 luni o gramada de dubii ca voi putea face ce mi-am propus. Nu stiam daca se poate, antrenamentul era in mare parte gandit de mine, nu am avut nici o refernita ca acel antrenament va da rezultatul dorit, dar am continuat. Sase zile pe saptamana, timp de patru luni de zile, iar in aceste patru luni am avut doar 3 antrenamente ratate.

Da, e ciudat si foarte greu sa crezi ca vei reusi ceva care acum pare imposibil, dar continuand sa faci pasi mici vei incepe incet, incet sa crezi ca se poate iar acest imposibil va deveni candva un lucru banal.
Cel mai mult conteaza drumul pana in ziua concursului, emotiile, nerabdarea, trezitul cu noaptea in cap, zilele in care nu ai chef dar totusi te duci sa alergi si zilele in care pleci acasa dupa un antrenament exact asa cum l-ai planificat.
la urma urmei, maratonul este un eveniment care tine cateva ore, dupa 3 sau 4 luni de antrenament asa ca ziua concursului inseamna pur si simplu o alergare cu inca 40 de mii de oameni ce impart aceeasi pasiune.
Totul este sa ai incredere ca se poate, sa duci la bun sfarsit antrenamentul si sa ajungi la parametri optimi in ziua concursului. De restul o sa se ocupe spectatorii si adrenalina, dar cel mai important este sa treci linia de sosire cu zambetul pe buze...astazi esti campion.

read more "Un maraton de succes"

Strategie

Data trecuta, la triatlonul de la Reci, am simtit ca mai am pedala. A fost super frumos dar parca vroiam mai mult de la mine, mai ales dupa pseudo-esecul de la Sfanta Ana.

La Reci a fost o cursa buna pentru mine, exact asa cum o planificasem, cu exceptia surprizei din gara de la Sf. Gheorghe. Totul s-a desfasurat bine. Am iesit din apa odihnit, am tras pe bicicleta, atat cat mi-a permis antrenamentul si tipul de teren nisipos. Am pierdut timp in tranzitia de la inot la bicicleta, dar nu mai mult de 2 minute.

Imi aduc aminte perfect cursa de bicicleta, cati am depasit, unde am avut mici probleme, cum am trecut pe langa Ciprian Balanescu pe ultima coborare ( eu pe bicla el in alergare la penultima tura) si cum am depasit la alergare pe ultima tura fata care s-a clasat pe locul doi la feminin. Dar in toate astea nimic nu a fost exceptional. Niciodata pe parcursul concursului nu am simtit ca nu mai pot sa trag. 

In afara de maratonul din Paris, unde am facut o cursa perfecta si am ajuns la final cu talpa la podea, in rest nu pot sa zic ca am concurat la potentialul meu din antrenamente. Am fost tot timpul atent si conservativ, exact cum trebuie sa fiu la Ironman la anul. La IRONMAN, nu la un triatlon sprint sau olimpic.  

De multe ori am vazut chiar si in concursurile de Ironman chiar si profesionisti care au fortat asa tare incat au abandonat pe final, ramanind fara resurse.

La un triatlon olimpic nu se poate intampla asa ceva. Nu prea ai cum sa ramai fara resurse in 3 ore oricat de tare ai trage.  Poti cel mult sa incetinesti pe final, dar de terminat tot termini.

La Triathlon Challenge din 26 august, care se desfasoara in Bucuresti, adica acasa, vreau sa trag cat pot eu de tare sa vad ce se intampla. Sper sa nu am probleme cu bicicleta. Chiar vreau sa vad ce pot sa fac. Gata cu frica ca nu mai am energie, gata cu lasa ca mai e data viitoare, gata cu incurajarile de genul "stau in spatele fetei ca alearga bine si nu are rost sa o depasesc", gata cu scuzele de teren accidentat ca o sa fie totul pe sosea si gata cu gandul "la cum ar fi fost". 

Chris McCormack, unul din campionii mondiali la Ironman descrie excelent triatlonul si ce inseamna acesta. Mare dreptate are cand spune ca triatlonul nu este un joc, este o munca continua care se vede doar la final.

"You don't play triathlon. You play soccer; it's fun. You play baseball. Triathlon is work that can leave you crumpled in a heap, puking on the roadside. It's the physical brutality of climbing Mount Everest without the great view from the top of the world. What kind of person keeps on coming back for more of that?

That's why your state of mind is so important. You have to be honest with yourself about suffering: it's going to come, and it's part of the wholeness of being a triathlete, and it's totally real. It's you versus you. If you can be at peace in your mind and accept the pain, then you can see it as a part of the whole amazing experience. But if you're dreading the suffering because you approach it from a negative frame of mind, when it finally comes you're going to check out."

Si sa ramaneti motivati...

read more "Strategie"

Triatlon Reci 2012 -raport de cursa

Data trecuta la triatlonul de la Sf. Ana mi-a iesit exact cum am vrut eu asa ca am continuat tot pe acest trend.

Plecare seara cu trenul, sosire in Sf. Gheorghe la miezul noptii si apoi participare la concurs, dar o sa descriu aventura asa cum s-a intamplat.

Dupa noaptea de vineri din IOR care s-a incheiat cu alergarea de 10 kilometri la evenimentul FAAS Midnight Run am ajuns acasa la trei si jumatate si mi-a mai luat aproape o ora sa adorm asa ca prea mult somn nu am apucat sa adun.

Sambata am plecat la 10 seara spre Sf. Gheorghe si am ajuns la 1 si 37 minute dupa 2-3 ore de somn iepureste.

In gara surpriza mare. Ma dau jos din tren, ridic capul si vad gara plina de schele si acoperita de un paravan imens. Intreb impegatul ce se intampla cu sala de asteptare si acesta imi explica, pe un ton destul de calm, ceva in ungureste. M-am enervat. Nenea...eu nu stiu ungureste si poate te injur in romana de nu te vezi. Eu te-am intrebat frumos in romana ceva si tu ca cetatean al Romaniei si functionar public pe deasupra imi raspunzi pe ungureste. Pai e frumos asa? Exact acestea au fost cuvintele prin care m-am adresat a doua oara si cred ca de frica sa nu il reclam pe undeva, s-a facut mic si a inceput sa imi explice pe o romana stricata cum ca "gara sunt in renovat si nu mai sunt sala de asteptere" sau ceva de genul asta ca nu prea am inteles tot. Oricum principalul lucru era ca nu am unde sa stau inauntru.

Mi-am zis, hopaaa, e nasol. Erau niste banci in fata garii dar dupa vreo jumatate de ora si cateva incercari de a dormi sau macar de a gasi o pozitie confortabila pentru urmatoarele 5 ore, incercari esuate lamentabil, am hotarat sa ma plimb toata noaptea prin oras. Cand ieseam dezamagit din gara, am observat intr-o parte o toaleta din acelea cum sunt in gari, construite din beton, cu intrare cumva la demisol si deasupra cu un tip de carton care se pune pe acoperisul blocurilor. Asta e bun izolator si pot sa dorm frumos acolo sus fara sa ma deranjeze nimeni. M-am uitat in stanga, apoi in dreapta, nu era nimeni sa ma vada cum escaladez peretele WC-ului si hopa sus. Ce pot sa zic decat ca am fost protejat de caini, de eventuali hoti si de privirile indiscrete ale trecatorilor. Nu am mai dormit sub cerul liber de vreo 10 ani, de cand ma duceam la mare. Pana la ora 5 dimineata am tot dormit, cat de cat, pentru ca era un caine bezmetic care latra din 2 in 2 minute si asa a tinut-o toata noaptea. La ora 5 s-a stricat treaba. S-a lasat un frig cu un vanticel de imi inghetasera...picioarele in adidasi. Si eu eram in pantaloni scurti pentru ca la Sf. Ana a fost foarte cald si de data asta nu am mai luat pantaloni lungi. Am rezistat pana pe la 6 si ceva si apoi m-am dat jos si am pornit la pas prin Sf. Gheorghe. Cu Marius trebuia sa ma intalnesc pe la 8 asa ca nu mai era mult.

La una din benzinariile de langa podul peste Olt am vrut sa beau o ciocolata calda dar DIN NOU mi s-a raspuns in ungureste si am plecat fara sa mai zic nimic. Nu le mai dau un leu astora. Sunt nesimtiti si sincer nu stiu cum au trecut proba la limba romana de la bacalaureat. Asta e. Pana la urma e vina noastra ca ii lasam sa faca ce vor.

S-a facut si 8 pana la urma si m-am intalnit cu Marius. El a participat la primul triatlon (proba sprint) si a facut o figura frumoasa reusind sa iasa al patrulea din apa.

La fata locului, organizarea a lasat de dorit. Nu aveau pregatite numerele de concurs, stateau sa caute ca nebunii declaratiile pe proprie raspundere, tricourile erau nesortate si stateau sa umble in toate sa iti gaseasca masura. Am stat 25 de minute la coada sa imi ridic kitul de participare, care in afara de bonul de masa, nu prea a avut ceva consistent. Un tricou din bumbac care se da si in parcuri cand se alearga pe la crosuri, o apa, o banana, o ciocolatica, numerele de concurs si...cam atat.

Dupa inscriere m-am intalnit si cu Simona si cu Alex si am mers sa ducem biclele in zona de tranzitie.

Mi-am aranjat totul frumos pe caprarii, ce fac si ce imi iau cand ies din apa si ce imi iau cand termin bicicleta.

Apoi ne-am pus pe asteptat. Datorita numarului mare de inscrieri facute la fata locului, desi se specifica clar pe site ca nu se fac inscrieri in ziua concursului, s-a produs o intarziere destul de mare de aproximativ trei sferturi de ora, adica urma sa alergam exact cand era mai cald afara.

Sedinta tehnica a durat vreo 5 minute, asta datorita traducerii indicatiilor din ungureste in romana, altfel ar fi tinut sub 3 minute.

Startul a fost din apa, avand 3 ture de 400 de metri dar de fapt au fost peste 1300 de metri. Eu m-am pozitionat in fata si am tras destul de frumos pe portiunile drepte, iesind in 26 minute si 34 de secunde. Nu a fost nici o problema in apa, balizele mari s-au vazut foarte bine, apa exact asa cum trebuie ca temperatura, nu am incurcat pe nimeni si nici nu am fost incurcat. Ma tot gandesc cum o sa fie la Ironman cu 2000 de oameni in jurul meu, o masina de spalat veritabila. Prima tranzitie a durat vreo 3 minute si pot sa zic ca am stat destul de mult tinand cont ca au fost vreo 2-3 concurenti care au iesit dupa mine din apa si s-au urcat pe bicla in fata mea. Oricum am inceput sa dibuiesc cu ce se maninca aceasta tranzitie asa ca acum imi plasez bicla tot timpul aproape de exit spre tura de bicicleta, imi aranjez foarte bine toate lucrurile sa stiu de unde si ce sa iau si in plus am mai simplificat acest procedeu prin folosirea costumului de triatlon astfel incat nu mai este nevoie de imbracarea unui tricou. Doar ca sunt eu mai lent de fel.

Pe bicicleta nu am prea avut pe cine sa depasesc dar au fost vreo doi concurenti cu care m-am tot alergat, in rest pustiu. Astept rezultatele sa vad cati erau in fata mea si cu cat timp. Tura de bicla a fost frumoasa comparativ cu cea de la Sf. Ana, cel putin dupa parerea mea. A fost nisip, au fost pietre, viteza prin padure, damburi naspa de tremura toata bicicleta asa ca pentru mine a fost o tura buna de MTB. Distanta de 26 kilometri am facut-o intr-o ora si 10 minute, cel putin dupa ceasul meu.

Dupa bicicleta am baut un Isostar pe care il aveam de la Faas Midnight Run, am mancat un gel si am inceput alergarea. Pe alergare m-au depasit doar cei care erau deja in fata mea si m-au prins din urma si care aveau probabil o tura sau doua in fata. Nu a avut rost sa ma bat cu ei asa ca primele  2 ture au fost superbe, alergate controlat, peisajul ca la mare, nisip, soare si bureti cu apa. A treia tura a inceput sa mi se faca cald si sa simt alergarea prin nisip. Picioarele se afundau tot mai mult si parca nu mai puteam sa le ridic dar imi tot ziceam ca mai am decat trei kilometri.

Am continuat sa trag, dar fara sa ma epuizez pentru ca vroiam ca pe ultimul kilometru sa accelerez. In fata mea timp de aproape 2 ture a fost o fata si ea m-a tinut alert tot timpul. Telul meu era sa o depasesc pana la final, si cand mai aveam jumatate de tura am accelerat si dus am fost. Ultima tura am alergat-o cu 4 minute si 59 secunde/kilometru asa ca sigur mai aveam ceva energie la final.

Si de data aceasta am observat ca imi ia destul de mult sa ma incalzesc si sa ajung la turatia la care incep sa dau randament.

La alergare au fost de fapt 10 kilometri si 500 de metri asa ca timpul de 56 minute si 57 secunde il consider destul de bun, tinand cont de traseu si de faptul ca afara erau 38 de grade.

Astazi s-au afisat si rezultatele, bineinteles in acelasi fel ca si organizarea...fara timpi intermediari la inot, bicicleta si alergare, dar tot e ceva ca macar stiu ca am terminat in 2 ore si 35 minute, am iesit pe locul 22 la general si comparativ cucel ce a iesit pe 10 am terminat cu 17 minute mai prost.

Dupa concurs am facut cateva poze cu Marius, care m-a luat cam repede si nici nu apucasem sa ma dezmeticesc, m-am dus sa fac un dus si apoi am plecat cu Simona si Alex spre Campina. Pentru Alex a fost primul triatlon si din ce am vorbit pe drum, chiar i-a placut foarte mult. Totul e sa se mai pregateasca la bicicleta si la alergare.

Ca impresii de final concursul a fost foarte frumos, cu loc bun de inotat, traseu variat la bicicleta si traseu de alergare bine facut cu puncte de hidratare destul de dese.

Cu siguranta mai vin la acest concurs.

Urmatorul e acasa pe 26 august si e primul triatlon olimpic la care particip, adica 1500 metri inot, 40 kilometri bicla si 10 kilometri alergare.

Va fi primul an in care Bucurestiul va avea triatlon olimpic iar probele se vor desfasura la Unirii. Sper sa iasa ceva de capul lui si sa devina o traditie.

read more "Triatlon Reci 2012 -raport de cursa"