Daca vrei sa faci ceva cu adevarat, vei gasi o cale. Daca nu vrei, cu siguranta vei gasi o scuza. (Frank Banks)

marți, 25 decembrie 2018

O luna pe burta goala (31 days water fasting)

Cum e sa stai fara mancare 31 de zile? e un joc psihologic cu tine insuti.
            Pentru cei care nu stiu ce inseamna sa stai fara manincare o perioada, procesul este unul destul de simplu. Nu maninci nimic si nu bei nimic ce poate furniza corpului tau calorii. Eu am inceput sa fac asta de aproape 6 ani, in fiecare an, incepand in primii 2 ani cu perioade de 2-3 zile de mai multe ori pe an si culminand anul acesta cu o perioada de 31 de zile. Beneficiile sunt mai mult decat evidente, cel putin pentru mine, incepand cu pierderea in greutate si ajungand la reglarea organismului la nivel celular si mental. De fapt tot procesul de la dorinta de a face asa ceva pana la postul actual este unul mai mult mental decat fizic.
De la 21 zile, puteti citi aici mai mult despre postul de 21 zile-  Cura fara mancare si doar cu apa  la o luna (31 de zile) nu a fost decat un pas.
Revin cu acelasi indemn ca in postarea despre postul de 21 de zile:

"Cura fara mâncare si doar cu apa nu este neaparat despre slabit sau despre abstinenta de la orice fel de aliment pentru o perioada stabilita. Cura este despre schimbarea vietii in mai bine, despre redescoperirea alimentelor sanatoase, pline de energie, despre vindecarea emotionala si mentala, despre constientizarea ca mancarea este de fapt un instrument care ne da energie.
Alimentele furnizeaza grasimi, carbohidrati, proteine, fibre si minerale. Nu o sa intru in detalii cum se absorb fiecare si cum se metabolizeaza pentru ca nu sunt nutritionist si mai mult, aceste informatii le puteti gasi usor pe net. Nu toate caloriile sunt la fel. O punga de chipsuri desi are peste 800 de calorii, toate sunt goale fara nici un pic de nutrienti. E ca si cum corpul tau vrei sa fie un Ferrari si ii bagi benzina de cea mai proasta calitate. Oricat de Ferrari ar fi, se strica si nici nu functioneaza la parametri optimi.
Cu toate astea cura doar cu apa este un proces destul de greu de pus in practica, din foarte multe considerente printre care, frica ca ni se poate intampla ceva inreversibil sau sa murim sau sa ne imbolnavim, reactia celor din jur cand le spui ce faci, propria ta frica la cel mai mic semn ca iti e foame, conjunctura in care tii acest post, suportul familiei, etc..
Pentru o cura de succes as mentiona:
1.    Cel mai important lucru- sa stii de ce vrei sa incepi o asemenea cura. Fara obiective clare, la cel mai mic semn ca iti e foame, o sa cedezi presiunii pusa de un creier care nu este obisnuit cu asa ceva."

Informatiile despre un astfel de post abunda pe internet si cateva dintre cele mai bune surse de informare sunt in postarea pentru 21 de zile.
Nu o sa mai reiau informatiile de acolo ci in acest post o sa va spun ce etape au fost la mine in 31 de zile.
Am inceput cu 90.5 Kg- la o inaltime de 176cm. Majoritatea grasimii era in jurul taliei si la piept. Am terminat cu 75.5 Kg. Dupa o saptamana, care s-a facut ieri, am 78.2 Kg-stabilizat. Asta pentru ca muschii si ficatul si-au refacut rezervele de glicogen, am din nou apa in corp pentru procesarea mancarii, etc...
In toata perioada postului am facut foarta multa miscare, incepand cu antrenament de alergare si terminand cu caratul unor milioane de cutii si pungi de la parcare pana la etajul 2, pe scari-pentru ca ne mutam.
Primul lucru pe care l-am observat din nou este faptul ca imi e frig. Incepand cu a 4-a zi  si pana in jurul zilei 14, corpul intra intr-o stare de conservare a energiei si toate extremitatile mi le simt reci. 
Al doilea lucru este nevoia de somn care practic era foarte mica. Dupa 3-4 ore de somn ma simteam fresh.
Daca ar fi sa pun experienta pe zile pentru mine este cam asa:

  1. Inainte de a incepe postul...am in minte  cat, de ce, cum,  ce o sa mearga bine, ce poate merge prost si cum sa remediez asta.
  2. PRIMA ZI de post- minunata, fara probleme, a doua zi putin mai grea in sensul ca incep sa termin rezervele de glicogen spre sfarsitul zilei si mai ales cand faci si antrenamente se termina mai repede si corpul inca nu e pregatit sa acceseze grasimea.
  3. ZIUA 3 este poate cea mai grea cand nu mai am cu siguranta glicogen, chiar daca as fi stat doar in pat zilele anterioare si corpul da din colt in colt cautand resurse care nu mai exista.
  4. ZIUA 4 este deja o bariera, sau cel putin asa a fost pentru mine primele dati. Acum a fost ok-ish. Am alergat 5 km la ritm de 5:40 min/km si apoi am carat niste cutii vreo 20 de minute. Principala problema care apare dupa aceste 4 zile este negativitatea oamenilor din jurul nostru. La mine va spun ca s-au obisnuit si in afara de 2-3 care inca cred de fiecare data ca o sa mor dupa 5 zile de nemancat, ca ei sigur ar muri daca nu ar manca 2 zile si ca deja la 5 zile sigur orice doctor o sa imi zica ca nu e bine, ceilalti ma lasa in nebunia mea, chiar daca poate nici ei nu inteleg foarte bine acest proces si nici macar nu l-au incercat cateva zile. De fiecare data le spun ca procesul asta de stat nemincat mai multe zile in sir, este un proces complet natural, care s-a continuat timp de milenii. Corpul nostru este neschimbat de mai bine de 20 de MII de ani. In mai putin de 30 de ani am inceput sa dam cu el de pamant. Dieta in orase s-a schimbat radical si sportul nu mai poate sa suplineasca acest aport de calorii, majoritatea fara continut. Acum 200-300 de ani, chiar si in istoria recenta de dupa al doilea razboi mondial, pe glob au existat perioade cand mancarea lipsea si pur si simplu oamenii nu mancau. Prea putin este inteles si microbiomul si rolul covarsitor pe care il are in dezvoltarea atat a noastra chiar dinainte de a ne naste cat si legatura intre mancare si acesta. Recomand cu drag doua carti exceptionale : The mind-gut Conection de Emeran Mayer si The obesity Code de Jason Fung. Sunt cartile care iti vor pune la incercare o multime de preconceptii si asa zise "adevaruri".
  5. Zilele 5-9 sunt poate cele mai stabile din punct de vedere energetic. Corpul deja a intrat in starea de ketoza si foloseste exclusiv grasimile proprii. De data asta, comparativ cu celelalte dati cand am trecut de 10 zile de post, am avut o energie putin mai buna, mintea clara, fara dureri de cap si cu o pronuntata mucoza pe limba.. un mucus alb care nu se lua nici la spalat pe dinti. A disparut dupa ziua 15 cred. Pana in ziua 10 m-am stabilizat cu pierderea in greutate, in jur de 200-230 grame pe zi. Am si facut cateva teste cu exact aceeasi cantitate de apa bauta in fiecare zi, acelasi efort si concluzia este ca la mine si la rata mea metabolica dupa ziua 12 scad 180-200 de grame pe zi.
  6. Intre zilele 10-20 eu sunt destul de constant. Nu am caderi de energie, fara dureri de cap doar ca atentia e oarecum concentrata pe mancare si cea mai pronuntata perioada este intre zilele 14-18 dupa care incet, incet nevoia asta de a manca scade in intensitate spre aproape zero. Glucoza si colesterolul, potasiul si magneziul sunt foarte stabile semn ca deja corpul s-a obisnuit cu lipsa mancarii. E ca bancul acela cu magarul. Cineva avea un magar si s-a hotarat sa nu ii mai dea sa manimce. Dupa o perioada (mai lunga) magarul evident ca a murit. Omul era foarte suparat spunand oricui ca tocmai cand il obisnuise pe magar fara mancare, acesta a murit.
  7. Dupa ziua 23 am avut o senzatie noua. Tot timpul aveam un gust de dulce in gura, gust venit din saliva. Limba a revenit la culoarea ei normala si temperatura corpului avea fluctuatii dar in general nu mai aveam stari de frig foarte lungi. Pulsul este foarte scazut, undeva pe la 35 dimineata si nu mai mult de 50-55 ziua chiar si la un efort usor. Inca un lucru pe care l-am observat la analizele de sange pentru toate perioadele cand am tinut postul acesta. Nivelul de globule rosii din sange a crescut foarte mult, undeva la peste 30-50% fata de momentul cand am inceput postul. Poate pentru ca pulsul fiind foarte mic, inima se odihneaste si atunci am nevoie de un volum mare de oxigen la un volum mai mic de sange circulat, deci am nevoie de mai multe globule rosii care sa care oxigenul si dioxidul de carbon.
  8. Dupa 31 de zile am intrerupt postul cu o supa clara facuta din oase de curcan fierte la oala sub presiune. Dupa o saptamana deja maninc normal si absolut toate funciile corpului sunt indeplinite normal. In 31 de zile nu am avut nici un scaun in afara de cel de dupa 2 zile de la incepera postului. Reluarea scaunului a fost dupa 2 zile de la intreruperea postului.
Cam atat despre postul asta de 31 de zile. Trecem in curand la lucruri mai serioase.
Sarbatori fericite!




dupa 20 de zile de post







                               
read more "O luna pe burta goala (31 days water fasting)"

luni, 25 iunie 2018

Celtman Extreme Scotish Triathlon 2018

Bag o mana in apa. E rece. Dar ce, nu stiam asta deja? dar chiar atat de rece sa fie? astea au fost gandurile inainte de ziua concursului.
Celtman e un eveniment micut, cu 250 de participanti, nu are splendoarea curselor Europene din circuitul Ironman. Toti suntem ca o familie, ne stim de pe forum, de la sedinta tehnica sau din povestile fiecaruia, povesti cu care am venit sa dam viata acestui concurs. Are loc in partea de nord a Scotiei intr-un taram de vis, departe de viata zgomotoasa a oraselor mari, cu sate tipic scotiene, mici si imprastiate in lungul Lochurilor nordice (lacuri scotiene). Temperatura aerului nu depaseste 19 grade in zilele toride de vara, iar la momentul concursului a fost pe undeva intre 8 si 11 grade, cu o ploaie rece, asa ca de vara, ce a tinut aproape 14 ore.
Am hotarat sa zburam la Glasgow cu Blue Air si apoi sa inchiriem 2 masini, sa ne deplasam la fata locului. A fost cel mai indepartat loc in care am participat la un concurs cu 4 ore de avion si inca 6 de condus, 3 pene, de data asta la masini, si o vreme tipic scotiana. La fiecare 10 minute ploaie mocaneasca, vant, ploaie rafala, vant puternic, soare, furtuna. Le puneti voi in ce ordine vreti si asa era vremea.
Inregistrarea si sedinta tehnica au avut loc in primarie, un spatiu mic ce nu cuprindea mai mult de 150 de oameni. Cele mai importante lucruri, sa avem la noi rucsacul obligatoriu cu haine impermeabile si alte accesorii printre care harta, busola, fluier si kit de supravietuire.
Stiam ca nu o sa dorm prea mult, spre deloc, asa ca am plecat spre casa si la ora 20 s-a dat stingerea, urmand sa dormim pana pe la 2 noaptea. Sora mea si sotia urmau sa fie suporteri.
A fost prima oara cand am reusit sa dorm de pe la 21 pana cand a sunat desteptatorul. Nu beau cafea asa ca m-am multumit cu putina apa rece pe fata si 2 clatite facute de tata. De altfel si de data asta. tata a fost bucatarul sef si nu ne-a lipsit nimic.
Am pornit catre Shieldaig, locul unde avea sa inceapa concursul. Putin peste ora 3 am ajuns in tranzitie, mi-am aranjat totul pentru bicicleta si dupa preluarea GPS trakerului, m-am urcat in autobuzul ce urma sa ne duca la start.
Cursele astea extreme sunt destul de atipice, fiecare cu particularitatea ei, aici startul la inot este pe o plaja retrasa undeva la 4 kilometri de tranzitia la bicicleta. Suntem dusi cu autobuzele si debarcati undeva pe o peninsula de unde nu se vede tranzitia.
Suntem o mana de oameni adunati pe o plaja la 4 dimineata. In Scotia, la 4 dimineata e lumina deja, o lumina asa ca de lapte, alburie si inca timida care nu prea imbie la intratul in apa aia rece plina de meduze.
Ne pregatim. Tobosarii incep sa bata tare, impreuna, ca o inima gata sa iasa din piept.
Se aprinde simbolul Celtman si urmeaza sa ne strangem pentru poza de start. Stiu foarte bine acest simbol, l-am vazut de multe ori in filmele despre acest concurs. E pe bune. Sunt la CELTMAN. Stau calm, respir adanc si sa ma bucur de faptul ca sunt in sfarsit aici. In ultimele luni am perfectionat o tehnica care se pare ca ajuta foarte mult. Bine, in momentul in care antrenamentul fizic nu e asa cum ti-ai dorit sa fie, cand ai foarte multe deplasari in interes de serviciu cateodata si o saptamana, plus multe alte indatoriri acasa, trebuie sa iti canalizezi energia in alt mod, sa vezi ce procese noi inveti si pui la punct astfel incat sa ajungi la linia de start, sanatos, increzator si cu mintea impacata si canalizata spre rezultatul final.
Incet, incet, intru in apa. Inca nu imi dau seama cat de rece este si desi nu am inotat in apa mai rece de 28 de grade anul acesta, totul e in regula adica cat de regula poate sa fie la 10 grade. In sedinta tehnica ni s-a spus, nu stiu daca in gluma, ca pe undeva pe la jumatatea inotului apa ar avea undeva pe la 5 grade, 100-200 de metri unde este un curent foarte rece.
Ma uit in spatele meu si vad autobuzele indepartandu-se. Simt apa cum intra in costum si cum imi pisca mainile. E rece tare si este foarte sarata. Daca as fi fost acasa nu m-as fi spalat cu asa ceva pe fata. Plamanii se blocheaza pentru cateva secunde dar imi spun ca e doar in mintea mea. Se aude goarna si ne punem in miscare. Anul acesta am facut mai multe exercitii de inot la 2 brate pe ambele parti. Ma ajuta acum. Am oxigen destul si nu mai simt mainile si nici fata. S-au format 3 grupuri mari si incerc sa ma mentin in cel din mijloc dar curand sunt depasit de situatie. Stiam ca o sa fie asa, niciodata nu am dat importanta inotului si cu atat mai mult anul acesta cand am inotat fix 1 luna, luna mai, in bazin la caldurica. Raman in ultimul grup care inoata cam la fel ca mine, dar nu stiu cum facem si in loc sa inotam paralel cu malul, o dam cu manta si facem un arc, care la final o sa mai puna peste cei 3400 de metri inca 400. Chiar si asa, azi fluxul e cu noi, un flux de 5.6 metri la maximul lui. Il simt cu ma impinge. Ajungem in larg si incep sa se vada faimoasele meduze. Le vad foarte clar. unele mari de tot ca niste palarii de soare, supradimensionate si roz. Altele albastre cu o coada lunga si fosforescenta si unele galbene si mai mici. Stiu ca doar cele roz inteapa, si de cateva ori ating palaria, roz, gelationasa si semitransparenta. Cele mari sunt sub mine la adancime, dar la suprafata sunt foarte multe mai mici. Nu imi dau seama daca ma inteapa sau nu si nici nu mai conteaza. Am mainile inghetate dar totul e bine. Vad soarele cum incepe sa se ridice dintre munti si totul se aprinde intr-un portocaliu ireal. Ma uit la ceas. E ora 6 si 2 minute. Ridic capul din apa. Mai sunt concurenti pe langa mine si insula e destul de departe. Aproximez inca 20 de minute pana la mal.
Stiu ca o sa fie cea mai lunga zi din an asa ca imi continui miscarea de automaton. Deja respir la 3 brate si singurul efort este atunci cand incerc sa vad directia de deplasare. Spre casa alba, ne-au spus organizatorii dar sunt asa multe case albe. In sfarsit vad coltul insulei si imi dau seama ca am terminat inotul. Prima proba o termin intr-o ora si 23 minute si ceasul imi arata ca am inotat 3880 metri in loc de 3400. Ies din apa ajutat de voluntari, de de sora mea si de sotie.
Dupa 9 minute incep traseul de bicicleta, bineinteles cu o urcare sa ma incalzesc. Trag de mine sa intru in ritm si dupa o ora incepe sa ploua. Mocaneste, asa ca in Scotia, si ploua timp de peste 8 ore. Din cand in cand mai este si o rafala de vant, dar suntem norocosi se pare. Vantul din 2017, vant care i-a dat jos de pe bicicleta pe unii concurenti, inca nu si-a facut aparitia si sper sa stea departe de noi astazi. Kilometri trec unul cate unul, traseul desi nu pare asa greu, e foarte ondulat cu urcari de 1-2 kilometri si fiind ud pe jos si cu rafale de vant, iti solicita atentia foarte mult. Peisajul insa e superb, soseaua ingusta si cu foarte putine masini asa ca inca sunt relaxat.
Kilometrul 100 ma prinde in toane bune si chiar daca stiu ca mai am foarte mult pana departe, sunt concentrat pe fiecare pedala, mai ales ca ne-am schimbat directia de mers si acum vantul a inceput sa bata din fata. Ca parte amuzanta, de la kilometrul 130 pana la 152, adica 22 kilometri i-am facut intr-o ora si 50 de minute. Tot asteptam sa se schimbe vantul, sa se intample ceva, in conditiile in care am observat ca vremea in Scotia este extrem de schimbatoare, dar nimic. Pe cei 22 de kilometri pana am schimbat directia de mers, vantul a batut din fata si a plouat constant si nici soseaua nu ajuta. La ei soseaua are peste tot un strat de pietris incastrat, asa cum punem noi vara pe soselele noastre sa nu se topeasca asfaltul, strat care pentru bicicleta nu e tocmai grozav si pe care vibrezi din toate incheieturile. De la kilometrul 185, de unde a si inceput o coborare foarte faina m-am luat la intrecere cu masina de suport si cumva am ajuns inaintea lor in tranzitie. Total timp pentru 201 kilometri de bicicleta cu 2600 metri diferenta de nivel, ploaie si vant, 8 ore si 25 minute. Super incantat, desi speram la un sub 8 ore. Tranzitia de la bicicleta la alergare a durat cat o zi de post. Aproape 14 minute. Ne-au spus organizatorii ca din nou, datorita timpului nefavorabil, ruta High este inchisa, de altfel doar 41 de concurenti au apucat sa urce pe ea, restul fiind directionati catre Low course.

Ca o paranteza, diferenta intre ruta High si Low este, cel putin pentru mine irelevanta, inca 600 de metri de urcat in plus, si o coborare foarte abrupta. E adevarat ca as fi vrut sa vad cum e, dar in momentul in care am auzit ca s-a inchis, m-am relaxat total, mi-am setat ceasul sa nu ma lase sa cobor sub un anumit ritm pe care trebuia sa il tin sa ma incadrez in cutoff-ul de la alergare, 13 ore sa pot sa continui si am plecat intr-un ritm de pseudo-alergare, un fel de mers de melc combinat cu alergare ultra usoara. Asta pana la primul munte. Coulin Pass. Mama si ce pass, urci si urci prin jnepenis, nu se vede varful, ploua cu galeata, sunt portiuni unde deja pietrele si podetele peste paraiasele ce vin cu bulbuci de sus sunt inundate asa ca treci direct prin apa pana la genunchi. Ca e rece nici nu mai conteaza, apa curge de peste tot. Sus de tot parca te-ai opri un pic sa admiri privelistea, dar in mintea ta nu mai e timp de pierdut asa ca ii dai la vale printre parauri, prin padurea de molid batran, pe langa lacurile cu nuferi. La un moment dat o vad pe sora mea cum vine spre mine bucuroasa. Hai ca mai sunt 3 kilometri pana la check point. Pai si ce te bucuri asa, ii zic. Apoi o sa mergi cu mine prin ploaie inca 22 de kilometri si partea grea acolo e.
Dupa 18 kilometri, care de fapt sunt 18.5 sau 19 ca nimeni nu stie exact, ajungi in T2A unde se face verificarea medicala si a kitului obligatoriu, neaparat geaca impermeabila, caciula, manusi, busola, fluier, harta, tricou termic, si mancare solida. E izbavirea. Ajungi in maxim 11 ore in acest punct, poti urca pe munte, ajungi in 13 ore si poti continua pe Low course, treci chiar si cu 1 minut de aceste 13 ore si esti oprit cu parere de rau.
Pe ultimii 3 kilometri pana la cutoff si sora mea si sotia m-au alergat si m-au cam dus cu zaharelul. Hai ca e dupa colt, hai ca uite acolo e, hai ca nu ne incadram in timp asa ca am ajuns cand ceasul imi arata ca mai sunt 8 minute pana la cutoff, dar stiam ca am lsat-o moale pe prima parte din alergare.
Dupa verificarea obligatorie am mai stat inca 25 minute in tranzitie, m-am schimbat cu haine uscate, pentru 5 minute ca iar a inceput sa ploua, am mancat un sandwich cu cascaval, am mai incurajat 2-3 concurenti care erau la limita limitelor pana la cutoff, am vazut si cum e sa ajungi dupa acest cutoff de 13 ore si sa stii ca poate daca te grabeai un pic, te incadrai. Am plecat ultimul din tranzitie, adica chiar ultimul. Fara graba, fara timp de ajuns la finish. Eu, sora mea, si ploaia si am inceput sa urcam. Cred ca vreo 2 ore am tot urcat, am depasit o gramada de concurenti, s-a lasat ceata si nu mai vedeam in fata la mai mult de 50 de metri, am pierdut si traseul care de fapt era o poteca printre stanci si peste parauri. Am vorbit vrute si nevrute si timpul a trecut usor, usor. Elena ma tot intreba, cat am mai facut, cat mai e, ca e frig tare. Ii tot spuneam ca daca nu a vibrat ceasul inseamna ca nu am facut inca un kilometru si daca am facut 22 kilometri in 4 ore, va dati seama ce viteza aveam :)
Pe ultimii 4 kilometri ne-am intalnit si cu sotia mea, care cred ca se plictisise de stat in masina si am facut ultima parte impreuna. Linia de finish ne-a prins cumva fara ploaie, desi nici nu o mai bagam in seama de la un anumit punct. Unul din organizatori ne-a felicitat, mi-a dat o bere, am facut cateva poze si asta a fost tot. Am devenit un Celtman. Fara nimic fastuos, cu 10 oameni aplaudand si cu persoanele dragi mie, alaturi. Tot ce poti sa iti doresti de la o asa zi.
Timpul total a fost de 17 ore si 5 minute, pentru 3880 metri inot, 201 kilometri de bicicleta si 40 si ceva de kilometri de alergare prin munti.
Festivitatea de premiere a fost scurta, cu multumiri voluntarilor, organizatorilor si in special suporterilor care ne-au ajutat sa trecem de linia de finish. Ne-am primit tricourile, am facut o poza impreuna si fiecare s-a indreptat cu gandul catre urmatoarea cursa.
Celtman e un concurs minunat, frumos si bine organizat, cu peisaje superbe si oameni inimosi. Dupa mine e in top 10 concursuri de o zi.
Din nou am avut o echipa minunata, asa ca de vacanta cu mama, tata, Mihnea si Eva, cei mai mici suporteri, si cele doua suporterite care sincer au indurat cel mai mult. Sa stai dupa un nebun 17 ore, trezit de la 2 noaptea nu e de asa usor. Va multumesc.


















Un singur lucru mai zic, pentru cunoscatori: fucking midges!!!













read more "Celtman Extreme Scotish Triathlon 2018"