Daca vrei sa faci ceva cu adevarat, vei gasi o cale. Daca nu vrei, cu siguranta vei gasi o scuza. (Frank Banks)

luni, 16 septembrie 2019

OLTman ultratriatlon

Inaintez incet, dar constant. Soarele care m-a chinuit toata ziua a lasat deja locul lunii care apare si dispare printre norii ce se succed cu repeziciune. Ma tot gandesc ce sa scriu despre acest OLTman. Au trecut deja 15 ore de cand am inceput si mai am inca mult de mers. Spun mers pentru ca la partea de maraton nu reusesc sa alerg mai mult de 100 de metri. Genunchiul lovit in stanca de la Janosik inca nu si-a revenit si in momentul cand incep sa alerg imediat comenteaza. Am invatat sa ignor tipul asta de durere dar efectiv nu pot sa ridic piciorul cum trebuie. Ma gandesc la copiii pe care statul asta roman i-a uitat si pe care ii condamna sa stea singuri in spitale si sa se lupte cu boala asta numita cancer, o boala prea grea si prea cruda si imi dau seama ca durerea asta a mea nu inseamna nimic. Au nevoie de cei dragi aproape si asta fac cei de la Magicamp prin proiectul Magichome. Aduc parintii mai aproape de copiii lor oferindu-le un loc unde sa stea pe timpul tratamentului in loc sa se inghesuie in spitale. Continui sa merg. E intuneric si doar frontala descopera niste ochi mici care se uita la mine din marginea tufisurilor. Din cand in cand cate o masina trece cu viteza pe langa mine. Unii se opresc sa ma intrebe daca vreau sa ma ia la ocazie. Le spun ca am drumul meu si nu stam prea mult la discutii. Prin cap imi trec o multime de idei dar incerc sa tin firul povestii de astazi inca in prezent. Nu exista mai tarziu, ma concentrez doar sa merg inainte. Ma gandesc cum a inceput ziua pentru mine. La ora 5 trezirea, si la 5:45 eram pe baraj la plaja din Slatina. Temperatura afara 11 grade, dar apa mult mai calda. Sunt pregatit de inot insa prima dilema a fost cum cobor in apa. Dalele sunt abrupte cu sanse mari de alunecare si singura scara spre apa era cuprinsa de alge cu tot felul de obiecte neidentificate prin ele. Aleg dalele, ma echipez, tata tot imi spune sa fiu atent cand cobor, umflu safety buoyul asa mai mult de siguranta mea, leg al doilea ceas de el astfel incat inotul sa fie super precis si dau sa intru in apa. Bineinteles ca alunec, cad pe spate, ma sprijin in maini si ma tai la mana stanga intr-o scoica. Macar apa e calda.

Imi fac curaj si incep aventura de pe Olt. Trec de cateva portiuni cu alge si incep sa imi dau drumul la brate. Tinta mea este 1 ore si 30 minute pe 3800 metri. Relaxat. Daca te uiti pe harta ai zice ca in nici un caz nu se poate ca in mijlocul barajului sa fie apa pana la glezna si asta pe o distanta de cel putin 50 de metri. Ma ridic in picioare si incerc sa gasesc marginea unde apa incepe sa fie din nou adanca. O lebada curioasa se apropie foarte mult de mine. E la un metru si ma urmareste. Incep din nou sa inot dar ea este mult mai rapida ca mine. O vad o perioada cand intorc capul spre ea. Se plictiseste la un moment dat si dispare. Incet incepe sa iasa soarele si eu tocmai vad pe ceas 1900 de metri. Intorc si incep sa inot spre malul care abia se vede in departare. Cumva nu mai trec prin portiunea cu apa mica dar in schimb vad pe sub mine cabluri multe. Par aproape dar nu le ating cu mana. Apa este foarte clara si curata si din cand in cand mai trec pe deasupra algelor. In timp ce ma apropii de mal dau de o portiune unde algele sunt atat de dese incat pur si simplu ma blochez in ele. Apa este destul de adanca asa ca nu pot sa merg si singurul lucru pe care pot sa il fac este sa dau incet inapoi si sa caut o portiune pe unde pot sa trec. Asta imi consuma din timp si energie si pierd aproape 100 de metri tot cautand o portita pe care nu pare sa o gasesc. Imi iua inima in dinti si intru din nou in alge. Apa e pana la gat si reusesc sa inaintez incet vreo 20 metri si sa ies din ele. Mai e putin pana la mal. Il vad pe tata pe ponton si imi dau seama ca prima proba a trecut intr-o ora si 30 minute cu 4000 metri de inot. Stau in tranzitie mai mult decat e necesar dar nu ma grabeste nimeni. Sunt singurul concurent si ma gandesc razand ca dupa ce o sa termin o sa ies pe locul intai, dar pana sa termin mai e mult.
Cand am facut planul Iron42 si am inceput sa caut un lac in fiecare judet mi-am dat seama ca o sa fie complicat.
Cand esti singur si totul il faci tu, detaliile chiar conteaza. Nu e traseu cunoscut sau marcat. Inoti de capul tau fara sa stii ce e in apa sau ce se intampla daca ai avea probleme. Nici nu stii daca lacul in care o sa inoti mai este acolo saptamana viitoare. Poate il dreneaza sa il curete si atunci chiar e o problema.
Dupa inot incepe traseul de bicicleta. Pe google maps totul e frumos si chiar imi plac primii 50 de kilometri. Apoi incepe sa se incalzeasca afara. Planul este sa stau singur si daca am cumva nevoie  de ceva sa sun si sa vina tata la kilometrul 110. Totul e planificat pentru o asistenta cat mai putina. La ora 12 sunt deja 30 de grade si asfaltul frige. Trec prin Baragan si ma gandesc ca in 30 de ani pe aici o sa fie desert daca nu facem repede ceva. Nu a mai plouat de cateva luni si pamantul e ars si tare. Tractoarele care il ara scot nori imensi de praf in spate. E lunca Oltului, dar totul este uscat. Apa din bidoane e fiarta deja. La un moment dat imi dau seama ca traseul ales trece printr-un camp cu sosea neasfaltata, plina de pietris si pamant. Verific repede rute alternative si aleg ceva paralel cu el. Din cauza asta pierd si timp si vreo 12 kilometri. Tata decide sa vina cu Mihnea si cu Puiu la locul stabilit. Ne intalnim si ma realimentez cu apa rece, maninc un sandvis repede si pornesc din nou. Mihnea imi da un pup si ma tine un pic in brate. Ii spun ca ne vedem mai pe seara.
Incepe sa ma deranjeze genunchiul si e din ce in ce mai cald. Dau de o sosea care din loc in loc e taiata de pietris si asa ma forteaza tot timpul sa incetinesc si apoi sa accelerez. Timp de 15 kilometri. Am o trecere peste Olt la un baraj unde lipseste asfaltul vreo doi kilometri si iau bicla in spate si merg pe langa drum pe iarba. Beau apa calda si imi vine sa vomit dar am noroc cu o fantana a unui cioban, fantana sapata cred ca la mai mult de 100 de metri adancime. Apa e rece si curata. Ma spal si beau ca o camila in desert cand da de o oaza. Mai am 30 de kilometri pana la intalnirea cu tata. Il sun sa ii spun ca mai intarzii un pic si mai am de recuperat cei 12 kilometri pierduti cand am facut ocolul. Incepe sa bata vantul destul de tare din lateral si sincer as vrea sa stau undeva la umbra sub un copac. Incep sa numar kilometrii pana la tranzitie si in sfarsit termin in 7 ore si 46 minute cei 180 de kilometri cu 1100 metri dif de nivel. Stau in tranzitie aproape 20 de minute si incerc sa vad care sunt daunele la genunchi. Inca nu e clar dar macar cand merg nu doare asa tare. Ma gandesc ca primele 2 ore sa merg sa vad ce se intampla. Ii spun tatalui sa se duca acasa si daca e ceva il sun. Eu sper ca nu o sa fie.
Incep maratonul cu promisiunea ca o sa ma duc pana la capat. In Caracal opresc la un magazin sa imi iau un suc de pere pe care il vomit instant, semn ca stomacul nu prea este in regula. Maninc un sandvis cu cascaval si salam si incet incep sa imi revin. Ritmul este constant 5.8km pe ora. Incerc sa alerg putin la vale dar dupa 400 de metri ma opresc si imi dau seama ca va fi o tura lunga. Pe unde este poteca si nu trebuie sa merg langa sosea imi fac de lucru cu telefonul si astfel aflu ca un prieten, Adrian Ciocan, are casa chiar pe traseul meu la kilometrul 22. Stabilim sa ma intalnesc acolo si il sun si pe tata sa nu mai vina dupa mine. Ii spun ca tot maratonul o sa il merg si ca o sa ajung de fapt duminica acasa. La kilometrul 22 ma intalnesc cu baietii si beau cea mai buna cola din viata mea. Cu mancarea nu ma omor si nu prea mai intra nimic in afara de apa, cola, cateva alune si un mar. De la kilometrul 22 satele incep sa se rareasca si merg kilometri intregi pe camp. Ma tot gandesc la copiii care se duc sa invete in alte sate unde exista profesori si care merg in fiecare zi kilometri intregi sa ajunga la scoala. Acum e inca cald, dar iarna? O parte din ei renunta din lipsa de motivatie sau din cauza traiului greu sau chiar din cauza ca nu are cine sa ii indrume. Ma bucur ca exista fundatii ca Teach for Romania ce pregatesc profesori pentru aceste sate si pentru acesti copii. Copiii sunt viitorul nostru si singurul mod sa iesim din situatia asta din Romania este prin educatie.
Ajung la kilometrul 30 si sarbatoresc stand jos timp de 5 minute, contempland cerul si ascultand zgomotele naturii. Am companie tot timpul in forma a unor ochi curiosi care ma urmaresc constant.
Deja e cel mai lung Ironman de pana acum chiar daca celelalte au fost toate extreme. Imi dau seama ca oricum ai face, un ultratriathlon de 226 km impune o anumita doza de nebunie. Ma gandesc la inceputurile mele cand un kilometru de inot mi se parea o realizare si chiar a fost la momentul respectiv. La fel am trecut si de 100 kilometri la bicicleta apoi de maraton. Este prima oara cand maratonul de la sfarsitul unui ironman imi ia atat. Ma trezesc din visare cand genunchiul imi spune din nou sa ma opresc. Mai am vreo 7 kilometri si stiu ca deja sunt acasa. Nimic nu se mai poate intampla. Ajung la kilometrul 40 si ma asez pe o banca, imi dau adidasii jos din picioare, stau relaxat si ma bucur de ultimele momente inainte de finis. Termin maratonul pe o strada, intr-un sat, undeva unde mi-am petrecut intreaga copilarie, in judetul Olt in 8 ore si 5 minute. Timp total de 18 ore fix. Asta e ultratriatlonul pur, curat si cu cea mai mare insemnatate pentru mine. Imi dau seama ca planul de acasa nu se potriveste de cele mai multe ori cu cel din targ dar daca procesele sunt bine definite, daca stii ce ai de facut, daca stii cum sa faci, daca crezi ca poti sa faci si cel mai important ai si o cauza pentru care faci atunci prea putine lucruri te pot opri.
Ma veti vedea in continuare inotand, biciclind si alergand prin judetele tarii. Imi trebuie doar o recuperare rapida sa vad exact ce e cu genunchiul asta.
Intre timp puteti dona pentru cele doua cauze, Magichome si Teach for Romania prin linkurile de mai jos. Oamenii astia chiar fac ceva minunat pentru copii. Hai sa le dam o mana de ajutor.
     MagicHome
Image result for teach for romania




Teach for Romania







read more "OLTman ultratriatlon"

miercuri, 11 septembrie 2019

Janosik Xtri

Anul asta a fost cel mai ciudat an de antrenament pentru mine. Din februarie cand credeam ca o sa rup programul in doua au inceput sa se intample tot felul de lucruri care m-au facut sa modific antrenamentul si sa modific modificarea de mai multe ori. Am inceput cu o problema in calcai, un neg care nu a trecut nici cu operatie si in final am rezolvat-o cu o crema, asta prin iunie, asa ca din martie pana pe 27 iulie nu am alergat nici un kilometru. Bicla a mai mers cum a mai mers pana pe 10 iulie cand, cu ajutorul unui politist binevoitor care m-a directionat aiurea de pe soseaua noua turnata pe cea veche, am alunecat cu roata fata si am cazut cu bicicleta exact pe asfaltul nou si mi-am fisurat o coasta. Nu ma omorasem cu inotul pana la acel punct si pana la concurs am mai inotat doar 1 luna in august.
Asa cum am zis antrenamentul l-am modificat de mai multe ori. Cea mai buna ideea preluata de la free divers a fost sa fac un antrenament de respiratie. Asa am ajuns sa imi tin respiratia  4 minute si 18 secunde, inceput de la 1 minut si 50 secunde. Cred ca asta m-a ajutat cel mai mult la inot sa trec de socul pe care il am tot timpul cand trebuie sa inot rapid primii 500 de metri intr-un concurs.
Cu 3 saptamani inainte de concurs am facut o intindere la muschii spatelui. Noroc cu Mugur Fratila care m-a rezolvat in 2 sedinte de kineto. Chiar a fost cea mai rapida recuperare din viata mea. Am fost ca nou la concurs.
Nici nu m-am mai gandit la antrenament fizic ci mai mult la pasii pe care trebuie sa ii fac astfel incat sa ajung cat se poate de sanatos in ziua concursului.
Cu o seara inainte de concurs cand sa fac checkinul pentru avion mi-am dat seama ca am luat biletele pentru 4 oameni, fix invers ca in piesa lui Caragiale. In loc de Bucuresti-Budapesta am luat Budapesta-Bucuresti si invers. A trebuit sa luam din nou bilete cu o seara inainte de a pleca.
Janosik este un concurs atipic chiar si pentru concursurile extreme de triatlon. Daca la un Ironman vezi mii de concurenti, la cursele astea din categoria Extreme vezi ca la linia de start sunt undeva la 200 de concurenti. La Janosik am fost 79 de echipe si asta datorita cursei grele si a faptului ca este intr-o zona destul de izolata in care se ajunge greu si dupa multe ore de condus. La bicicleta trebuie sa ai cu tine neaparat o harta. Sunt multe intersectii, curbe, mergi prin padure mult si pe intuneric, ai intersectii cu autostrada asa ca am vrut sa folosesc un suport de prindere al telefonului pe ghidon. Am imprumutat unul de la Sergiu Buciuc. Merci man.
Janosik nu este un concurs greu pana ajungi la maraton. Dificultatea este faptul ca inoti in bezna, biciclesti cam 100 de kilometri tot in bezna si posibil cu soseaua uda, unele portiuni fiind prin paduri, si maratonul are diferenta de nivel cumulata de aproape 3500 de metri cu urcari si coborari foarte abrupte, stancoase si cu lanturi si vreo 7 kilometri de plat.
In cateva cuvinte, pentru cei ce vor sa il incerce, e cam asa: esti la 100 kilometri de start, si de vineri dimineata pana sambata cam pe la 23 nu mai dormi nici tu si nici echipa de suport. Ca sa ajungi la start de la hotel pleci pe la 21 si ajungi la locul faptei putin sub ora 23. Ai apoi 50 minte de aranjat totul in tranzitie, pe intuneric bineinteles, si te aliniezi la startul care este programat la ora 00:00. Anul asta startul la inot a fost ciudat pentru ca inainte cu jumatate de ora s-a pus o ceata peste lac astfel incat nu se mai vedea nici prima baliza si a trebuit sa facem un circuit in apa de 4 ori. Normal era de 3 ori dar au micsorat distantele intre balize sa vedem si noi ceva. Anul asta am zis ca nu mai stau si frec menta la inot, dau tot ce pot de la inceput ca sa apuc sa mai si alerg, intrucat cutoffurile sunt destul de stranse si am zis sa castig timp la inot.
M-am pus in fata cu aia buni. Am tras de mine vreo 500 de metri pana la prima baliza cu aia buni. M-am taiat si i-am pierdut pe aia buni. A venit al doilea grup de care cumva m-am tinut sau poate de al 3 lea. Ideea e ca am inotat intr-un grup maricel de oameni, fix in centru, astfel nu am avut nevoie de orientare, mergeam ca oile dupa primii doi care au tinut directia foarte bine. Inotul l-am terminat in 1 ora si 13 minute si sincer nu cred ca a avut 3.8km intrucat ma stiu si eu nu pot sa fac o ora si 13 minute pe 3800 de metri oricat as incerca. Poate vreo 3500 metri sau pe acolo. Asa da. In fine, cand am ajuns la bicicleta in tranzitie, echipa de suport nu era acolo, habar nu aveau ca am terminat. Au venit pe final si m-au ajutat sa ma imbrac. Deja din tranzitie iesisera foarte multi. Bicicleta nu a avut surprize, m-am dat doar de 2 ori jos cam 1 minut la fiecare si pe primii 65 kilometri am facut 2 ore fix. Apoi a inceput nebunia cu urcarile si mai ales coborarile prin padure. Erau semnalizate gropile dar cand cobori cu viteza, pe intuneric, nu prea mai ai timp sa le eviti asa ca eu nu am riscat si am mers la limita posibilitatii de a frana in caz de ceva. Prima mea greseala a fost sa imi leg o lanterna de casca de bicicleta. Mi-a imprumutat Andrei Rosu niste lanterne super doar ca nu mi-am dat seama cat pot fi de grele si dupa 100 de kilometri efectiv nu mai puteam sa imi tin capul ridicat din cauza durerii gatului. Asta a fost prima oprire. Cand am vazut prima geana de lumina am dat-o jos.

Tot Andrei mi-a mai dat niste prafuri care chiar isi fac treaba sa te tina treaz si in priza. Dupa ce s-a luminat chiar a fost placuta bicicleta si am terminat in 8 ore si 37 minute destul de odihnit as putea spune pentru o diferenta de nivel de 2700 de metri si 184 de kilometri.
Echipa de suport, adica tata, Elena si Dan, era super incantata ca am terminat in cutoff si ca nu mai trebuie sa se tina dupa mine cu masina.










Maratonul l-am inceput fix la ora 10 dimineata cu Dan care era in forma si tragea de mine. Fix cu o urcare de 600 metri dif, de nivel, foarte abrupta si o coborare la fel.
Pe plat am alergat cate 100 de secunde si 30 de secunde am mers. La un moment dat, ramasi fara apa, situatie care s-a tot repetat pe timpul alergarii, Dan a vazut o benzinarie fix pe portiunea de plat si s-a dus sa ia ceva de baut. Eu i-am zis Cola, bautura campionilor. El a venit cu o Cola zero. Din graba nu si-a dat seama ca eticheta e neagra asa ca am baut o cola fara calorii :) la un concurs unde e chiar bine sa bagi in tine cate calorii poti.
Primii 25 de kilometri au fost facuti in 4 ore si 20 minute cu cateva peripetii, am pierdut traseul si am intrat printr-un luminis unde era un porc mistret care s-a speriat de noi. Am injurat pe niste urcari cu beton si cu o caldura la sol cred ca peste 50 de grade, fara pic de umbra dar ne-am incadrat in cutoff, cu 10 minute bonus pentru ultima parte a maratonului.
Ultima parte a maratonului se compune de fapt din doua parti. O parte pana la cutofful de la kilometru 36, care de fapt e 37 si care la briefing cu o zi inainte era 34. Te doare mintea. Partea asta de maraton e grea, printr-un canion cu scari, lanturi, apa multa sa te uzi la adidasi si multa, multa, multa lume care e la plimbare si careia nu ii pasa ca tu trebuie sa te incadrezi intr-un cutoff. Dupa intrarea in canion lui Dan au inceput sa ii apara crampele asa ca am facut un plan la repezeala sa putem sa continuam. El s-a intors la hotel si urma sa faca un ocol cu masina si sa ajunga la cutoff la km 36 cumva si eu urma sa continui singur prin canion pana la cutoff. Planul a fost chiar bun si el si sora-mea s-au incadrat la limita sa ajunga la punctul de checkpoint cu toate ca au avut aventuri si a trebuit sa mearga prin padure doar asa la ghici sa ajunga unde trebuie.
Povestea mea insa nu a fost asa fericita. Prin canion totul parea ca merge bine, timp aveam destul si mergeam cu aproape 3.5km pe ora in conditiile in care aveam de facut dupa spusele organizatorilor 9 kilometri pana la cutoff. Cu calculele mele si cu coborarea de final ma incadram si mai si ramanea timp.
Problema a fost ca nu ne-a spus nimeni nici la briefing si nici pe drum ca ultimii 6 kilometri sunt fara apa. Deloc. In soare la 30 grade cu urcare de 1200 de metri de nivel in 6 kilometri. Eu mi-am baut apa din bidon si tot asteptam sa gasesc ceva, un izvor, un punct de hidratare dar nimic. Pe ultima urcare cu lanturi si cu stanci expuse am inceput sa ametesc. Asta dupa vreo 3 ore fara pic de apa si in soare total. Singura optiune care mi-a venit in minte a fost sa fac ce face si Bear Grylls. Sa ma pis in sticla si sa beau pisat cu un baton de la Aptonia. Gustul nu e rau si m-a inviorat un pic dar era prea tarziu cand mi-am dat seama ca sunt super deshidratat. E prima oara cand mi se intampla asa ceva si nu am stiut foarte bine simptomele si cat de repede si rau se inrautateste situatia asa ca pe ultima urcare am inaintat cu 1.5km pe ora cred sau poate mai incet. Si ultima urcare e grava. Mergi efectiv de-a busilea si cauti stanci de care sa te tii sa nu aluneci inapoi la vale. In varf de unde incepea coborarea spre checkpointul de la kilometru 34, care de fapt e 37, am ajuns la 18:05 si de acolo pana jos ei ziceau ca faci 1 ora. Asa deshidratat cum eram am facut asta in 35 minute dar deja era prea tarziu. Cu 35 minute mai tarziu. Intre timp Dan si cu sora-mea ajunsesera la chekpoint si le-au spus organizatorilor ca sunt pe undeva pe sus pe varf fara apa. Normal ca oamenii s-au paincat si a urcat cineva dupa mine. Cu tipul m-am intalnit pe la jumatatea coborarii si m-a vazut ca sunt ok dar mi-a zis ca nah... asa sunt surorile mai protectoare si ca e bine ca sunt bine. Eu eram ultimul de pe traseu. Celalti care mai erau dupa mine renuntasera cand au vazut ultima urcare asa ca eu eram monitorizat pe gps si ei tot vedeau ca merg extrem de incet. Pana la ultimul checkpoint, la km 37 de alergare, am facut exact 19 ore si 20 minute. Sunt foarte multumit acum cand ma gandesc ca am tras de mine sa nu renunt si am trecut si prin momente destul de ciudate.

Traseul de alergare de la kilometrul 25 incepe undeva mult in spatele varfului mare, in vale, urca pe varful mic apoi pe cel mare fix in varf e o cruce si apoi este o coborarea foarte dura direct pe muchie, expusa pana la nivelul padurii catre checkpointul de la kilometrul 37.
Din 79 de echipe au terminat doar 57 si prima echipa a trecut linia de finish in 13 ore si 50 minute iar ultima a trecut in 21 ore si 30 minute. Cand am ajuns eu la checkpoint, ultima echipa tocmai pleca catre finish.
Echipa de suport a fost in cea mai buna forma. Ne-am descurcat foarte bine si imi dau seama ca a fost foarte greu pentru ei sa stea dupa un nebun timp de 20 de ore in conditiile in care nu au dormit de 2 zile si nu au avut adrenalina aia a concursului care sa ii tina in priza.
De fapt ei sunt motivul pentru care am ajuns asa departe. La astfel de curse fara echipa de suport care sa te inteleaga, sa stie ce iti trebuie, cand iti trebuie si care sa aiba rabdarea sa stea cu tine, nu ai ce sa cauti. Dan, tata si Elena au fost acolo langa mine dar si cei de acasa au avut rabdare cu mine. Anul acesta nu a fost despre antrenamente structurate ci mai mult despre ce pot face cu ce am, mental si cu experienta anterioara.




Urmatorii 2 ani vor fi dedicati unui plan la care am muncit aproape 4 luni si la care ma gandesc de peste 2 ani. Se numeste IRON42 si initial era despre 42 distante ironman in toate judetele tarii timp de 42 de zile consecutiv. Momentan nu sunt la nivelul asta si logistica pentru asa ceva este foarte complexa. Nu imi este frica sa il incep insa dupa ceva teste am decis ca e mai intelept sa il fac in alt mod.
Voi face tot 42 de distante Ironman, tot in cele 42 de judete ale tarii, dar in 2 ani de zile asta insemnand 21 de distante pe an in conditiile in care inotul vreau sa fie exclusiv in lacuri. Asta inseamna ca perioada in fiecare an va fi din mai pana la sfarsitul lui septembrie. Adica in 5 luni de zile 21 de distante. 21 saptamani cu 21 de distante, 1 pe saptamana desi in realitate vor fi sigur si saptamani in care voi face mai multe, unul dupa altul.
Mi-am dat seama ca desi un concurs ca Janosik este foarte frumos, parca toata logistica si toate cheltuielile ar putea fi folosite in alt mod. Un mod in care sa descopar Romania asa cum e ea si poate impreuna cu mine sa o descoperiti si voi.
Ne vedem prin tara fie la un inot, o tura mai lunga de bicicleta sau o alergare.




read more "Janosik Xtri"