Ironman Dolj 2019

Se intampla la sfarsit de septembrie 2019... 

Dupa Ironmanul din judetul Olt nu credeam ca o sa mai fac inca unul anul acesta. Genunchiul inca nu e refacut complet dar am zis sa mai bag o fisa si sa incerc si judetul Dolj. Dupa doua saptamani de la terminarea celui din Olt.

Problema cu judetele astea de campie, paradoxal, este ca nu au lacuri multe. Cel mai mare lac din judetul Dolj parea lacul Bistretu undeva in sudul Romaniei aproape de granita cu Bulgaria. Spun parea pentru ca surprizele s-au tinut lant din momentul in care am ajuns si pana am terminat cu acest Ironman.

Intrucat la Ironmanul din Olt nu am avut probleme, am zis ca pe asta din Dolj il fac singur. Fara suport, pe cont propriu. Stiu ca pare o nebunie dar m-am gandit ca urmeaza inca 40 de judete dupa acesta si sigur o sa fiu si singur asa ca de ce sa nu incerc. 

Planul facut pe google maps bineinteles, fara recunoastere la fata locului, fara backup, doar eu, nebunia mea si niste puncte de reper luate tot de pe google maps cu street view. Si acum ma mir cum am ajuns inapoi intreg.

Ca un preambul la toata intamplarea, desi totul era doar pe hartie desenat, cu timpi posibili, de unde fac alimentarea cu mancare si apa, unde parchez, cum fac cu bicicleta si cu tranzitiile, am zis ca nu ar strica sa intreb si pe cineva care stie ce e cu lacul asta.

Daca nu as rade cand imi aduc aminte de ce a urmat, as plange de cum a ajuns linguseala si frica de superiori prin primariile uitate de lume. Am sunat la primaria comunei Bistret, m-am gandit eu, daca lacul se cheama Bistret atunci sigur apartine de primaria comunei. Vroiam sa intreb daca se poate merge cu barca pe lac, ca in mintea mea era ceva de genul- daca se poate merge cu barca atunci pot si sa inot. In afara de faptul ca am sunat cateva zile pana mi-a raspuns o doamna plictisita, habar nu avea ca langa comuna exista cel mai mare lac din judet cu cea mai mare fauna de pasari migratoare din Sudul Romaniei.

Cum a decurs conversatia:

-Alo.

-Alo.

-Buna ziua, primaria comunei Bistret?

-Buna ziua, da, primaria.

- Stimata doamna, vin din Bucuresti si as dori.....nu am mai apucat sa zic exact ce vreau sau ce ma mina pe mine in lupta. 

Doamna a inceput sa strige, cu mine la telefon, catre cineva, care apoi s-a prezentat ca fiind primarul (de fapt era tot o femeie) ca cineva de la Bucuresti vrea sa vina in inspectie in weekend. Sa vezi nebunia de pe lume. Dupa vreo 10 secunde a venit la telefon o alta doamna care s-a recomandat ca fiind primarul comunei si a inceput, fara macar sa ma lase sa zic ceva, sa imi explice ca cel mai bine ar fi sa venim de vineri ca ne pregateste dansa cazare si tot ce trebuie in Craiova si apoi discutam sambata. Noaptea mintii. Eu tot incercam sa aflu daca se poate merge pe lac cu barca si dansa o dadea cu venitul de vineri ca sa vedem si frumusetile orasului Craiova si apoi sa mergem la o plimbare pe Dunare. M-a confundat cu cineva de la guvern probabil, altfel nu imi inchipui de ce era asa neliniste si panica. 

Intr-un final am reusit sa explic ca sunt un fotograf si vreau sa fac niste poze avifaunei, lucru ce a incurcat-o pe doamna si mai tare, probabil cuvantul, dar am reusit sa aflu ca se poate merge cu barca pe lac. Am zis multumesc si aia a fost toata convorbirea cu doamna primar, care probabil a stat speriata toata saptamana de frica controalelor.

Zis si facut. 

Vineri seara eram la lac cu totul pregatit, lucrurile aranjate in saci separati, harta la purtator si moralul foarte ridicat. Am ajuns pe la 18 la lac, exact in punctul de pe google maps unde planuiam sa dorm. Am dormit in masina pentru a scuti din montat si demontat cort.

Surpriza mare era ca lacul, imens de altfel, era inconjurat de stuf. Inconjurat de fapt e putin spus. Practic nu se putea intra pe lac daca nu aveai o maceta serioasa. Singurul loc pe unde se putea intra era un ponton dar chiar si de pe el era munca serioasa printr-un canal pana intrai efectiv pe lac.

Dupa foiala si invartitul in jurul lacului sa gasesc alta portita de intrare, am renuntat intrucat deja era inserat si nu mai vedeam bine pe unde merg.

M-am bagat la somn cu ideea ca la 4 dimineata sa ma trezesc si sa incep poate cea mai complicata zi din viata mea de sportiv amator. Am dormit destul de bine considerand ca se tot auzeau urlete de caini si oracait de broaste.

La 4 dimineata, cand a sunat ceasul, dormeam dus si cand am iesit afara totul era ud de la roua si incepuse sa bata vantul. Mi-am luat neoprenul pe mine, sosetele de neopren in picioare, casca si ochelarii in mana si am plecat catre ponton. Surpriza totala. La ponton cred ca erau cel putin 10 pescari cu lansetele intinse deja. Na ca am dres-o. Toti imi ziceau ca pe acolo nu pot intra in apa, ba ca ma incurc in firele de la lansete, ba ca le sperii pestii, ba ca nu sunt sanatos la cap. Acum ca ma gandesc mai bine, cum ar fi sa vina un nebun imbracat intr-un costum ciudat, la o margine de lac, intr-un sat uitat de lume si sa iti zica ca vrea sa inoate in lacul in care tu pescuiesti. Cum ar fi?

Timpul trecea si eu nu reuseam sa o dau la pace nicicum cu pescarii. La un momen dat in toata discutia aprinsa imi zice unul din ei ca stie el un drumeag prin stuf pe unde pot intra in apa. Ma iau dupa el. Mergem vreo 5 minute pe jos, el masurandu-ma cu un zambet tamp pe fata si eu mandru de ce urma sa fac. Cand in sfarsit am ajuns la punctul de intrare in stuf, au inceput sa apara semne de indoiala in mintea mea. Nu ca nu puteam merge prin stuf, dar pentru ca era asa de intortocheat totul, pe intuneric, cu un pescar dubios, sau eu eram dubiosul, nici nu mai stiam care e cine si de ce intram noi pe acolo.

La un moment dat pescarul mi-a zis ca atat poate el sa mearga ca incepe sa fie apa si nu are cizme sa intre mai departe, dar ca ma descurc eu pana la apa. Si a inceput lupta cu namolul. Intr-un final am reusit sa ies la un lac cu apa de vreo 40-50 centimetri adancime.

M-am tot imbarbatat eu ca in larg o sa fie bine dar tot inotul nu cred ca apa a depasit un metru adancime. Erau momente cand ajungeam cu mainile la namol si trebuia sa inot pe spate intrucat nu mai puteam sa respir cum trebuie. La un moment dat concentrat pe directia de inot am intrat pur si simplu intr-un stol de lebede, de genul ca mergeam printre ele si ele nu reactionau. Pe la 7 dimineata a inceput sa rasara incet soarele. La mijlocul lacului m-am ridicat pentru prima oara in picioare sa vad cat de mare este apa. Surpriza. Nu mai mult de un metru cu namol inca vreo 20-30 centimetri. Mi-am luat reper niste plopi de pe malul dinspre care venisem si am inceput sa trag mai tare. Deja ma obisnuisem cu modul de inot. Apa mica pe spate, apa mai mare craul. Cand incepusem sa ajung aproape de stuf, pe mal se vedea o desfasurare de forte extraordinara. O masina de interventie cu girofarul pornit si o masina gen basculanta aparusera din senin. Bineinteles ca nu am mai dibuit poteca de stuf si a trebuit, spre nefericirea pescarilor, sa ies pe la ponton dar cumva nu am incurcat nici un fir de lanseta. Pe mal ma asteptau 2 pompieri si un nene plictisit, probabil soferul basculantei. 

Daca nu as fi trait asta personal si mi-ar fi zis cineva ca se poate intampla asa ceva, nu as fi crezut. Ce facusera pescarii? cei care erau la ponton si ma vazusera la 4 dimineata probabil pariau daca o sa mai ies din apa sau nu.

Ceilalti care erau pe malul celalalt departe de tot nu au stiut ca un nebun inoata in lac si au chemat o echipa de interventie crezand ca sunt o vaca ratacita si impotmolita in namol in mijlocul lacului. Pompierii sau ce erau ei, s-au prins repede cand au ajuns dar m-au asteptat, poate sa vada cu ochii lor aratarea care iese din lac.

Unul din ei m-a si intrebat care e planul si in timp ce ma schimbam de neopren le-am spus ca mai am 180 de kilometri de bicicleta si inca 42 kilometri de alergare. Se uitau cu niste ochi mari la mine si amandoi mi-au spus ca nu sunt pe treaba mea si sa ii dau bice ca mai e mult. Habar nu aveau ei cat de mult.

Dupa experienta asta, pregatit de bicicleta am mutat masina cu tot calabalacul undeva aproape de sosea, la umbra unui plop ce a fost si reper pentru turele de alergare, plop gasit tot cu google maps.

Tura de bicicleta a fost dintr-o bucata de 180 de kilometri, cumva in jurul Craiovei si inapoi, pe drumuri de tara si prin sate uitate de lume, chiar daca langa ele este cel mai mare centru regional din Oltenia. In afara de caldura foarte intensa, chiar daca la sfarsit de septembrie si un pit stop ratat pe motiv de magazin inchis, nu am avut probleme. Am terminat in 7 ore si 10 minute destul de multumit tinand cont ca am fost singur si am fost si putin deshidratat dupa intamplarea cu magazinul.

Alergarea a constat din ture de 5 kilometri dus si 5 kilometri intors pana la marginea comunei astfel incat pe aproape tot parcursul, in afara de 2 kilometri spre finalul turei, am alergat prin sate. Unul din sate era de romi dar tot timpul m-am simtit in siguranta si chiar am fost invitat de cateva ori in curtea oamenilor la o portie de zacusca sau de dovleac copt. Desi aveam casti in urechi, manelele bubuiau in tot satul. Copiii romi alergau dupa mine si in cele 7 ore de dus intros pe acealsi drum, deja se obisnuisera cu mine si ma insoteau pana in capatul satului. Singurul magazin care a fost deschis pana la miezul noptii era un fel de spelunca combinata cu supermarket unde toti satenii erau adunati la baut. Cred ca am intrat de trei-patru ori sa imi iau cola si ceva de mancat sarat asa ca deja toti stiua povestea mea cu alergatul. Nu cred ca dupa mine a mai fost cineva prin satul ala sa alerge.

Ultimii 5 kilometri au fost facuti sub un clar de luna si in cantatul greierilor, singur, pe un drum parasit, in lunca Dunarii fara nici cea mai mica grija ca nu as putea sa termin ce incepusem la 4 dimineata.

Pe drumul inspre Slatina, la ai mei, pe la padurea Saru intr-o curba, un cerb si o caprioara mi-au trecut la milimetru calea. In spatele lor mai era inca o caprioara care daca ar fi trecut sigur ar fi provocat un accident cu consecinte zic eu destul de grave avand in vedere ca era noapte, aveam ceva viteza si nici nu se putea evita. Norocul a facut ca ea sa nu treaca si sa ramana blocata pe sensul invers.

Cand am ajuns acasa, parintii ma asteptau cu mancare dar nu am reusit sa inghit nimic. Am facut un dus rapid si apoi am dormit pana a doua zi pe la pranz.

Asa a fost si cel de-al doilea ironman de Romania, in judetul Dolj.

Urmeaza candva sa continui seria. Inca nu m-am decis in ce judet desi am avut o incercare in judetul Ialomita, incercare zadarnicita de o ceata groasa si de impuscaturile unor vanatori iesiti probabil la rate pe lacul pe care trebuia sa inot.

Later Edit: 2020 si 2021 nu au fost asa cum as fi sperat si din cauza unor accidentari stupide la glezna si la spate, nu am reusit sa mai fac nici un Ironman...dar va exista o continuare!