Cu trei in fata-Maratonul Eurasia Istanbul

Ziua cea mare.

E foarte greu sa  descrii o experienta precum maratonul. E ca si cum as incerca sa ii explic unui surd ce inseamna muzica.. Maratonul se traieste doar.

In ultimele 3-4 zile nu am avut timp sa ma sperii sau sa stau pe ganduri ca nu o sa fac fata primului meu maraton.

A avut grija sotia sa ma alerge prin tot Istanbulul si asa am uitat de el. Dar m-am revansat si eu cand am fost sa imi iau echipamentul de concurs si am alergat-o si eu un pic.

Picioarele au fost in regula dar simteam de cateva zile o durere surda si mica in quadricepsul drept. Era constanta si imi era frica sa nu se agraveze in timpul maratonului. Parca stiau ce urma sa se intample.

Eram emotionat cand am simtit toata vibratia de la expozitie. Mi-am luat numarul, cipul de cronometrare, rucsacul si tricoul si am inceput sa ne plimbam prin expozitie. Am fost si le-am inscris si pe fete(sotia (Elena)) si o prietena(Dana) care ne-a insotit in Istanbul) la cursa populara ce urma sa se desfasoare tot duminica.

Ne-am intalnit si cu prietenii, am mancat paste am mai glumit un pic si fiecare s-a retras sa se pregateasca pentru a doua zi.

Toata ziua am baut apa, cred ca pe undeva pe la 4 litri. Ultima masa a fost la expozitie pe la ora 16. Seara am mai ciugulit 3 bucatele de baclava si am mai bagat niste apa. Bineinteles ca m-am trezit de vreo doua ori sa ma duc la toaleta, dar in rest a fost o noapte linistita.

Alarma a fost la ora 6 AM. M-am uitat pe geam... ploua. M-am gandit ca o sa fie la fel ca la Bucuresti, ploaie.....si la Bucuresti am facut o impresie buna pe ploaie.

M-am echipat la fel ca in Bucuresti, cu tricou cu maneca scurta si colanti 3 sferturi( ma gandeam sa iau colanti lungi-- bine ca nu i-am luat), am mai mancat ultima bucata de baclava(portia Danei), am fost din nou la toaleta si am plecat impreuna cu fotograful personal (Elena) catre Hagia Sofia, locul de unde ne luau autobuzele sa ne duca la start.

Pe drum am avut si o problema cu necesitatile fiziologice, mari de data aceasta. Am gasit un bar deschis, unde m-a pus sa si platesc 1 Lira. Pana m-am dus eu sa iau lira de la Elena, un mosulica care nu stiu de unde a aparut mi-a ocupat toaleta. Si a stat, si a stat, si nu mai iesea si deveneam din ce in ce mai nervos. 

Ce credeti ca facea? Isi aranja parul in oglinda.... timp de 5 minute. Ma rog...

La start m-am intalnit cu Marius, Elena(cealalta Elena --sora-mea), Maslina si Dan. Radu era iar in intarziere. L-a sunat Marius. Nu raspundea. L-a sunat sora-mea. La fel. Hai Raduleeee raspunde ca pierzi autobuzul.

Intr-un final a raspuns. Dormea. A prins ultimul autobuz spre locul de start. Cica ii zicea ceva constiinta ca ar trebui sa se trezeasca dar el nimic. Living on the edge!!! A mai avut si o mica aventura cu masina in drum spre Istanbul si inapoi, dar il las pe el sa va povesteasca.

Langa Hagia Sofia stand la coada pentru autobuz

Inca veseli

In sfarsit la linia de start. Lume multa, elicoptere deasupra capului, nebunie totala. Unii se incalzesc, unii stau zgribuliti, altii nerabdatori, ce mai o multime de oameni pestrita si gata sa se arunce asupra podului peste Bosfor. Printre ei si fetele noastre.

Maslina si Elena

Eurasia Maraton este singurul maraton din lume unde se alearga pe doua continente Asia si Europa. La cursa populara erau 70 de mii de oameni inregistrati.

Noi ne-am pozitionat mai in fata sa nu trebuiasca sa depasim prea mult. Calculasem un ritm de 5:40min/km sa fiu in target de sub 4 ore. Am plecat in grup compact dar dupa pod Elena a ramas in ritmul ei. Eu cu Dan, Marius si Maslina am continuat . Dupa primii 2 km am schimbat tactica si am stabilit un 5:30min/km. Cand ma gandesc acum la rece , cred ca cel putin pentu mine a fost decizia castigatoare. A fost cu siguranta si pentru restul, Maslina stabilind un record personal cu 40 minute mai bun decat singurul ei maraton alergat la Atena.

La kilometrul 5 eram cu 30 secunde in urma fata de targetul meu revizuit de 3 ore si 52 minute. Aveam un tampon destul de mare de 8 minute pana la 4 ore astfel incat eram destul de relaxat.

Toti ne simteam foarte bine desi maratonul din Istanbul are cateva pante destul de consistente si deja urcasem 2 dintre ele. Oamenii ne incurajau de pe margine, ma rog mai mult pe Maslina care avea o rochita super-tare, dar eu nu am tinut cont ca pentru ea erau cele mai multe incurajari asa ca mi le-am insusit.

La un moment Dan a ramas in urma si au mai ramas doar cei 3 muschetari, eu, Marius si Maslina si am alergat in aceasta formatie pana la kilometrul 26.

Am trecut pe langa o multime de obiective turistice pe care le vizitasem cu cateva zile in urma. Palatul Dolmabahce, turnul Galatei, podul Galatei, moschea noua, bazarul cu mirodenii, zidul vechi al Istanbulului, biserica bulgareasca fiind doar cateva dintre ele. Mai povesteam cate ceva, mai beam o gura de apa la statiile de hidratare, mai glumeam pe seama rochitei roz a Mihaelei(Maslina). Din cand in cand unul dintre noi se uita la ceas si spunea... mai incet ca iar alergam repede.

Pana la kilometrul 25 am mers ceas, 5:28min/km-5:35min/km. Perfect. Toti se simteau bine. Dar cand am ajuns la kilometrul 26 Marius a incetinit un pic si la fel si Maslina. In minutul urmator in mintea mea a fost o lupta extrema. Sa raman cu ei si sa termin clar peste 4 ore sau sa ma despart si sa incerc sa termin sub 4 ore.

Fiecare avea ritmul sau si imi era frica sa raman cu ei si sa cedez total dupa 35 kilometri.

Ma simteam destul de bine, durerea de quadriceps era acolo dar nu ma deranja prea tare asa ca mi-am zis in gand" Astazi alergi cat de bine poti, pentru asta te-ai trezit 5 luni la 5 dimineata" le-am urat spor la alergat si am plecat singur.

Ne-am mai vazut o data eu pe la kilometru 30 si ei la 28 si de atunci am ramas singur cu gandurile mele, cu temeri si durere, dar cel mai important cu speranta ca pot sa termin primul meu maraton.

Totul s-a desfasurat foarte bine pana la kilometrul 38, adica mai bine decat ma asteptam. Eram in target pentru 3 ore si 52 minute. Aveam pe mana scris timpii intermediari pe care trebuia sa ii am la kilometrul 35 si 40 si eram cu 15 secunde avans fata de timpul intermediar la kilometrul 35.

De la kilometrul 38 s-a rupt firul. NU pentru ca nu mai puteam alerga, eram acolo pe val, ci pentru ca mintea mea nu mai putea sa analizeze spliturile, nu mai puteam nici macar sa ma gandesc ca ma dor muschii ca dracu. 

Eram blocat intr-un singur gand. Ca nu o sa termin sub 4 ore. Imi aduc aminte ca ma uitam la ceas din 100 in 100 metri si chiar daca acum imi dau seama ca eram mult peste tot ce alergasem eu vreodata, si ca viteza si ca distanta, eram speriat si pierdut. M-a salvat tot un mosulica pe care l-am prins din urma pe la kilometrul 39. 

O sa imi aduc aminte toata viata, mi-a zis " Stop looking at the watch. You're almost there. Enjoy the ride"

Era suedez, avea 62 ani si era la al 45-lea maraton din viata lui. A terminat la cateva secunde dupa mine. Incredibil.

Atunci a fost ultima oara cand m-am uitat la ceasul meu. Am ridicat privirea si ca sa uit de durere si de efort am inceput sa numar vapoarele din port. Am numarat 26. Sunt sigur ca nu am fost singurul si ca unii dintre alergatori ma vor contrazice, vor zice ca erau 30 de vapoare. 

M-am descurcat foarte bine pana la kilometrul 40.5, chiar eram mandru de realizarea mea. Imi tot ziceam: inca 1600 de metri. Astea sunt intervale pe care le faci normal cu 4:30min/km. Da-o dracu de treaba ca asta e home-run. Hai tragi si tu un pic sa dai bine in poze.

Si la kilometrul 41 a venit dealul de final. Desi stiam de el, ma plimbasem pe acolo cu 1 zi inainte, il analizasem, il alergasem un pic sa vad cum e de inclinat acum dupa 41 de kilometri parea un fel de munte insurmontabil.

Recunosc, dupa 100 de metri de alergat sontac am inceput sa merg. Nu ma mai interesa in cat timp termin, daca ma depaseste cineva, cel mai important era sa ajung in varful dealului la linia de 100 metri  de finish unde terenul era plat.

Si cand eram demoralizat o mana m-a batut pe spate prietenesc. Era prietenul meu mosulica. M-a ajutat extrem de mult cand m-a incurajat din nou. 

Am inceput sa alerg din nou, incet, incet..un pas inaintea celuilalt, calculat si mi se parea ca nu mai ajung la finish. Uiteasem si de timp si de ploaie si de frig si de durere. Singurul gand era ca o sa termin in sfarsit.

Si au venit si ultimii 200 metri de alergare dreapta. Am tras acolo, cat mai puteam eu sa trag. Cu toata fiinta mea. M-am bucurat de bucuria oamenilor care ma aplaudau. Mi-au dat lacrimile de fericire. 

Le-am vazut si pe Elena si pe Dana care ma strigau, le-am facut cu mana, mi-au facut poze si atunci am vazut panoul cu timpul oficial. 3 ore:55minute:05 secunde. Am tras si mai tare. Am terminat in 3 ore 55 minute si 35 secunde. Extraordinar. Terminasem un maraton. 42.198 km. 

Mandru ca am terminat primul meu maraton

Maratonul in cifre

Eram aiurit. Voluntarii mi-au pus o plasa in mana si m-au trimis la masaj. Habar nu aveam in invalmaseala aia unde sunt corturile cu masajul si putin imi mai pasa de el. M-am dus langa puiu(sotia) sa-i asteptam si pe ceilalti. 

Imi tot zicea ca sunt vanat de frig, ploua dar nu mai conta. Aplaudam si strigam cat puteam eu. Stiam deja cat de mult m-a ajutat pe mine.

Au venit toti, rand pe rand, Mihaela(Maslina) prima, apoi Radu, Marius, si Elena. Dan a avut o problema cu crampele si a trebuit sa termine mai devreme.

Am mai stat sa aplaud si sa ma bucur de atmosfera dar deja eram inghetat, plouat si vanat. Am fost luat cu forta de puiu si dus la hotel.

Zgribuliti de frig: eu cu folia pe mine, Elena si Marius

Seara ne-am intalnit cu totii intr-o cofetarie cu o gramada de specialitati turcesti. Testul suprem a fost urcarea unor scari pana la etajul superior. Doamne ce ma mai dureau quadricepsii. In rest eram bine si fericit.

Am ras , am rememorat maratonul. Nici nu trecuse o zi si deja ma gandeam la urmatorul maraton.. 3 ore si 30 minute. La Paris pe 15 aprilie.

La cofetarie. De la stanga: Dana, Elena-puiu, eu, Tata lui Marius, Mama lui Marius, Marius, Mihaela-Maslina, Dan, Radu, Elena-Sora-mea

Concluzia: Pentru mine maratonul a fost o etapa spre constientizarea sinelui, un fel de purificare si o remodelare a vointei. Am devenit independent. Mi-am reanalizat limitele atat fizice cat si psihice, le-am depasit si le-am intarit. Am invatat ca un tel se realizeaza cu sacrificiu, cu multa vointa si implicare si ca este mai important drumul decat destinatia.

 Be safe!