Maraton Piatra Craiului 2012 - Raport de cursa

A FOST GROAZNIC DE FRUMOS!!!

poza facuta de una din surorile David la start

Cel mai frumos si cel mai greu concurs (mult spus concurs, pentru ca nu m-am intrecut cu nimeni), mai mult o regasire de sine fara un scop maret si fara sa stiu ce ma asteapta la final.

Venind la o saptamana dupa maratonul de la Berlin, credeam ca o sa fie ca un test suprem pentru mine. De fapt, testul a venit dupa MPC, la maratonul de la Bucuresti.

Radu Diaconescu a fost catalizatorul pentru acest concurs. 

Hai ca e frumos, hai sa vezi si tu Piatra Craiului ca nu ai fost niciodata, hai sa vezi cum este un maraton montan tehnic (Eco-Maraton mi-a placut la fel de mult dar e mai "user friendly"), si cum Radu are un fel de a prezenta lucrurile intr-o culoare roz perfecta, am zis ca nu mai conteaza recuperarea dupa Berlin si m-am inscris si la MPC si la MIB. Fie ce-o fi.

Tot Radu a gasit niste prieteni care sa ma duca acolo vineri seara. Felicitari pentru concurs Mihaelei si Liviei, lui Cosmin ca m-a dus cu masina si Laurei pentru suportul si strigatele de incurajare la urcarea catre refugiul Diana.

Cazarea am rezolvat-o tot vineri dupa 23 de telefoane. Am luat toate pensiunile pe care le-am gasit pe net si doar Cabana Gura Raului mai avea locuri. A fost acceptabila la 30 RON pe noapte si nu a trebuit sa mai am grija cortului.

Am ajuns vineri seara aproape de inchiderea casei de cultura din Zarnesti, dar la timp sa ne luam kiturile de concurs. M-am bucurat ca am primit si tricou tehnic, Cosmin m-a lasat exact la cabana, m-am cazat si am adormit imediat. Trebuia sa ma vina cineva sa se cazeze tot in camera mea, dar nu a mai ajuns asa ca am stat singur.

Dimineata, o forfota destul de mare atat in cabana cat si la start. Cateva persoane cunoscute, strangeri de mana, rasete si poze. Ce m-a mirat e ca nimeni nu vorbea de timpii de la finish sau de planurile din timpul concursului.

Se simtea tensiunea dar parca nu ca la un maraton de oras.

Aici, la start, toti se stiu intre ei, toti sunt ca o familie, 700 de oameni legati de aceeasi pasiune comuna. Muntele.

Auzisem povesti despre acest maraton, citisem bloguri cu descrierea traseului si cu chinurile de pe urcarea de la Diana, vazusem filmulete si acum eram la linia de start impreuna cu cei mai buni alergatori montani din Romania. Si vremea era perfecta de alergat.

Singurul lucru din echipamentul obligatoriu pe care nu l-am luat cu mine a fost incaltamintea.

Eu am inceput ca alergator de parc, sosea, macadam, ici colo cate o bordura sau o scara pana la glezna, asa cat sa zici ca sari peste ceva, in nici un caz munte cu pietre, bolovani, radacini si alte obstacole pe care un alergator de campie, asa ca mine, sa le intalneasca in peripetiile sale.

Asa ca niciodata nu am avut nevoie de adidasi de trail (adidasi speciali de munte, mai rezistenti cu protectie buna pentru glezna si cu aderenta mai mare).

Ca o paranteza, la munte in cazul unei ploi, e nasol cu adidasi de sosea. Te duci ca o sanie pe pietre si ai sansa sa ii faci praf si sa ajungi descult inapoi. Daca ajungi inapoi.

La Eco-maraton am plecat tot cu adidasi de sosea, a mers treaba bine, nu am avut absolut nici o problema, nici macar o unghie stricata asa ca si la MPC am hotarat sa fac la fel si pe langa asta, am luat si prima mea pereche de adidasi cu care am alergat vreodata. Asa din sentimentalism. Au avut grija de mine aproape 2500 de kilometri si nu s-au plans niciodata ca ii bag prin apa, pe zapada sau prin noroi. Macar atat sa fac si eu pentru ei.

Serios vorbind, ma gandeam ca o sa fie ultimul lor drum si imi parea rau sa iau alte perechi mai bune si sa le rup prin pietrele de la Marele Grohotis. In zilele mele de glorie de acum 10-12 ani cand ma duceam la munte, obligatoriu cu bocanci, daca as fi vazut pe cineva in adidasi la 2000 de metri as fi zis ca e nebun. Acum am invatat sa respect deciziile celorlalti, chiar daca uneori sunt proaste si vorba aia "pana nu dai cu capul de grinda de sus nu te inveti minte".

Dar s-au comportat exemplar. I-am busit un pic in varf, in rest au avut aderenta foarte buna si chiar s-ar putea sa mai prinda inca o alergare montana pe undeva. Marfa buna fac astia de la Asics. Singura lor problema e ca se duce panza din varful adidasului.

Nu pot sa zic ca am plecat relaxat de acasa, chiar daca singurul meu obiectiv era sa termin. Stiam ca nu sunt recuperat dupa Berlin, stiam ca e un maraton montan care nu iarta si ca cei 41 de kilometri cu diferenta de nivel pozitiva de peste 2100 de metri aveau sa isi puna amprenta destul de adanc, chiar cu sanse reale si mari de abandon.

Dupa strangerea de mana a lui Lucian Clinciu, unul din organizatorii acestui minunat eveniment, dupa verificarea echipamentului de la start mi-am zis in gand ca azi nu abandonez orice ar fi. Termin macar de rusinea voluntarilor si a organizatorilor care pun suflet in fiecare an sa faca acest concurs.

Ce sa o mai lungim atata...3, 2, 1, START.

Primii 3 kilometri si ceva s-a alergat. O parte pe strazile Zarnestiului si cealalta prin padure. Am alergat si eu, relaxat si atent la tot ce se intampla in jurul meu, sorbind toata atmosfera, mirosul de lemn ars in soba, mirosul toamnei tarzii si a balegilor de pe marginea strazii. Astea au un miros autentic care iti ramane puternic intiparit in minte, la fel ca mirosul de brad sau de tamaie.

Imi era dor de mirosul de sat de munte si de privelistea ce se asternea in fata mea.

A fost o visare pana am inceput urcarea catre satul Magura. Auzisem de aceasta urcare, pe o poteca ingusta, unde la editiile anterioare se forma o coada interminabila si in cazul unei ploi cand ajungeai sus erai inamolit si pe urechi.

Editia din 2012 a fost o exceptie. Soare, mult soare si iar soare cu o poteca uscata si o priveliste a satului autentic din inima muntelui, absolut superba.

Primul CP eliminatoriu (checkpoint) a fost la  locul denumit "La Table" la 10 kilometri de start si trebuia sa ajung acolo in 3 ore si jumatate. Eu am ajuns dupa doua ore si ceva. Urmatorul CP eliminatoriu era la Plaiul Foii dupa 26 kilometri si trebuia sa ajungem in 6 ore jumatate.

Ma gandeam atunci ca 10 kilometri ii faci si mergand cu spatele chiar si in patru labe si ca e imposibil sa nu ajungi si la Plaiul Foii in termenul prevazut.

Apoi a inceput urcarea. Sa tot urci de drag, sau asa credeam eu la inceput. O urcare pe cinste si care iti scoate ochii din cap pana ajungi sus pe creasta. Dar merita tot efortul. Am prins o zi senina si se vedea tot imprejur, nu ca as fi stiut ce vad, doar ma bucuram de aerul rece si de putinul ragaz ce prevestea coborarea catre Plaiul Foii. Acolo sus mi-am dat seama ca ceva nu este in regula. Ca ma dor muschii mult prea rau fata de ce asteptam eu si ca sunt sanse mari de tot sa nu ajung si la al doilea CP. Ce era sa fac? sa cobor inapoi dupa 13-14 kilometri? sau sa continui mai adanc in inima muntelui cu sanse mari sa abandonez si sa fiu nevoit sa ma intorc tot sontac-sontac inapoi la linia de start, de data asta descalificat. Stateam pe o piatra si mancam niste fructe confiate pe care ni le dadusera voluntarii chiar acolo sus pe creasta si ma gandeam ca oamenii astia chiar se chinuie sa ne ofere ceva memorabil. Sa ai apa la peste 2000 de metri, pe creasta, e ceva (in conditiile in care la MIB, sa le fie rusine celor care au avut aceasta responsabilitate, nu mai aveau apa la un moment dat la un punct de alimentare pe Calea Victoriei, in centrul Bucurestiului) asa ca am hotarat sa merg mai departe. Respect voluntarilor. Sunteti inima acestui eveniment.

A urmat o coborare frumoasa, cu peripetii, alunecari pe pietrele pline de noroi negru, frustrarea ca nu poti merge mai repede din cauza celor din fata ce se blocasera in coborarea pe cablu apoi placerea de a face un mini rapel pe coarda, si bucuria ca am ajuns din nou pe portiunea unde se poate merge sau chiar alerga cat de cat.

Pana aici m-am miscat destul de bine, am depasit cativa, am fost depasit de majoritatea dar eram un pic mai bine, muschii ma mai lasasera sau ma obisnuisem eu cu durerea.

Ma bucur ca nu am facut niciodata crampe, fie ca am avut grija sa o las mai moale cand trebuie, fie ca nu sunt predispus la asa ceva. Nici la concursul acesta nu am avut, dar durerea la fiecare pas, cel putin pe prima urcare si apoi pe o parte din coborarea spre Plaiul Foii a fost o prietena de nadejde, si tare as fi vrut sa o injur, sa ii dau un pumn in mecla aia hidoasa si ea sa se supere pe mine si sa ne luam adio. Dar prietenul la nevoie se cunoaste asa ca m-a urmarit toata aventura mea prin muntii Piatra Craiului si a doua zi la MIB si chiar acum cand scriu tot imi da tarcoale. De injurat, injur in gand, stati fara grija, si cand ma ridic si cand ma asez, dar satisfactia ca am terminat este mult mai mare decat o durere mica care o sa imi treaca in cateva zile si pana la urma am inceput sa ne cunoastem destul de bine amandoi asa ca o accept si ma bucur de ea. Daca te doare ceva inseamna ca il ai, desi sincer sa fiu nu m-a mai durut capul de cand m-am lasat de fumat. Oare nu-l mai am?

Cum ziceam, imi parea imposibil sa nu ajung la al doilea punct de eliminare. Ce mama masii, 6 ore jumatate si 26 de kilometri.

Dupa coborarea prin padure catre Plaiul Foii am realizat ca MPC o sa fie piatra de hotar unde o sa vad de ce sunt in stare.

Alergam asa in reluare, cat sa beneficiez de gravitatie dar fara a forta prea mult muschii. Unii s-au antrenat un an intreg pentru concursul asta. Au fost la munte, au urcat, au tras ca nebunii sa obtina un timp mai bun ca anul precedent si eu am venit ca un putoi cu mot si vroiam sa termin? si nici macar nu am acordat respectul cuvenit, alergand obosit dupa ce cu o saptamana inainte facusem alt maraton, fara pregatire specifica de munte si fara sa stiu traseul.

Ma apasau tot felul de ganduri negre, ca ma accidentez, ca nu pot sa termin si ma fac de ras sau pur si simplu ca nu mai vroiam sa sufar. Si stiam ca mai am inca o alergare a doua zi cu stafeta de familie la MIB, o alergare la care nu aveam cum sa lipsesc.

E foarte important cum treci peste aceste momente si acum era momentul sa aplic ce ii spuneam surorii mele cu o saptamana in urma. Cate un pas si vezi tu ce se intampla apoi. Asa am dus-o pana la CP Plaiul Foii.

Si acolo am dat de voluntari veseli, am vazut ca ajunsesem cu o ora si ceva inainte de inchiderea checkpointului si am dat de supa aia calda si de strugurii aia dulci si deliciosi. Unii au zis ca e supa la plic. O fi fost, dar a facut diferenta intre taraiala pana la sfarsit si taraiala doar pe urcarea spre Diana.

Am stat ceva timp la CP-ul acesta, dar cand am pornit nu am mai oprit pana la finish.

Urcarea spre Diana e criminala. Stiu fiecare piatra de care m-am agatat, fiecare bucatica de radacina de care m-am prins, fiecare creanga care m-a pleznit peste fata.

Copacii de pe urcarea asta sunt crescuti cu lacrimi, sudoare si sange. De aia au radacini asa puternice.

Poate data viitoare nu o sa mai fie asa greu, dar prima oara, cand nu stii la ce sa te astepti e grav. Nu se mai termina. Urcam, urcam, tot mai abrupt si nu vedeam nimic. Doar copaci si stanci. Dar nu eram singur. Mai erau si in fata mea si in spatele meu concurenti. De fapt oameni, cu gandurile lor, cu inima in gat, cu speranta ca se termina si incepe coborarea si cu bucuria ca nici ei nu sunt singuri.

La un moment dat am auzit niste talangi si chiuieli. Acolo sus undeva deasupra mea. Nu mai e mult, mi-am zis. Hai tragi de tine si sus poti sa te intinzi pe spate si sa nu iti pese de nimic.

Si au trecut 10 minute, apoi inca 20 de minute. Tot mai abrupt. In sfarsit i-am vazut. Aceeasi voluntari cu zambetul pe buze ne astepau rabdatori si ne incurajau.

Hai ca mai e putin, 10 minute pana la Diana, dupa aia doar coborare. Ma baieti ma!!! pai la cat am urcat ma gandesc cu groaza cat e de coborat si ce o sa mai tipe muschii la mine. Dar ii dadeam inainte. Fara oprire. Ca un melc care se duce prin iarba de 10 ori mai inalta ca el, nu stie unde, dar stie ca nu trebuie sa se opreasca.

Aproape de Diana am dat de a doua tura de voluntari care incurajau. Fetele vesele printre care si Laura, cu care venisem in masina de la Bucuresti. Tipau de parca acolo era finishul. Mai in gluma, mai in serios le-am zis ca pe o arie de 10 kilometri in jur nu mai era un picior de urs. Radeau si dadeau din talangi.

Acolo m-am trezit. Multumesc tare mult fetelor. Sunteti cei mai tari voluntari pe care i-am vazut si mai ales auzit pana acum.

De la Diana am luat-o la goana in jos pe forestier. Nu stiu cat de tare alergam dar mi se parea ca zbor. Un fel de bucurie a finishului, chiar daca mai aveam inca 10 kilometri. Ma durea si firul de par dar eram din ce in ce mai aproape de finish.

Intr-o zi normala de antrenament coborarea de la Diana ar fi o placere, acum vroiam sa treaca toata portiunea aia abrupta.

Cand am ajuns la ultimul punct de hidratare, inainte de Zarnesti, stiam ca am terminat si ca nu mai am cum sa abandonez. Ma simteam din nou bine psihic dar fizic eram daramat. Dupa cativa de kilometri pe o poteca spre oras, am ajuns la portiunea de asfalt si acolo am vazut-o pe sotia lui Radu, Mihaela.

A alergat cu mine pana aproape de finish. Zicea ca ma lasa sa bag sprintul de final sa fie momentul meu, dar eu intrebam mereu cat mai este..

Finishul a venit asa ca o detensionare, o bucurie interna si o mandrie ca am reusit sa il termin. Nu stiu cat sprint a fost pe final dar cand am trecut linia, am uitat de tot, si de durere, si de abandon, si de foame, de absolut tot. Radu era acolo si imi aduc aminte ca ma intreba cum a fost si eu ma uitam pierdut la el.

Cum sa fie...greu, lung, obositor si cu momente de rascruce, dar frumos al dracu'. 

Dupa maraton am fost sa fac un dus. Apa era rece si m-a inviorat, dar nu rece cum e la noi la robinet la campie, nuuu nene, cred ca era dintr-un izvor de undeva ca inghetai instantaneu cand ii dadeai drumul de la robinet, inainte sa apuci sa te speli.

Intre timp am fost si la camin sa vad daca cumva pot sa imi iau medalia si acolo era Catalin Clinciu si chiar el mi-a pus medalia de gat. A fost voluntar de data asta.

Cand ma invarteam pe acolo am dat si de Adrian Mila si asa am gasit si masina de intoarcere in Bucuresti. Mersi Adrian si felicitari si tie.

Pentru organizare pot spune un mare BRAVO!!!. Faceti asta din inima si se vede. Daca medalia avea si data pe ea ar fi fost perfecta. Respect pentru ceea ce faceti, respect voluntarilor care stau peste 10 ore sa ne incurajeze, respect si turistilor veniti la munte si care ne-au incurajat (nu ca la MIB unde parca aveau mainile lipite).

Felicitari si celor din top. Inca nu imi dau seama cum puteti sa alergati acest maraton sub 4 ore. Chiar nu pot sa imi dau seama de unde aveti atata putere. Stiu ca este antrenament mult, chiar foarte mult dar trebuie sa ai si ceva aparte sa scoti un asemenea timp.

Chiar daca nu am fost in parametri normali, de la 7 ore si 40 minute in cat am terminat eu pana la 3 ore si 50 minute pot sa traga un pui de somn bunicel, sa manince si sa faca un dus si tot nu ar fi destul sa ii prind din urma.

Bravo si participantilor care au insufletit acest maraton deosebit. O sa revin cu siguranta printre voi si sper ca mai competitiv.

Si o zic din nou: A FOST GROAZNIC DE FRUMOS!!!

read more "Maraton Piatra Craiului 2012 - Raport de cursa"

Berlin Maraton- raport de cursa

Cei cativa cititori ai acestui blog stiu ca ziua de duminica, 30 septrmbrie 2012, a fost o zi cu semnificatie speciala pentru mine. 
Povestea de astazi nu este a mea.

Tot albumul cu poze este aici.
Nici nu stiu pentru ce sa ma bucur mai mult. Pentru faptul ca a fost prima oara cand alerg integral un maraton alaturi de sora mea sau pentru faptul ca am fost langa ea si am ajutat-o sa treaca peste cea mai grea alergare din viata ei si impreuna am reusit un PB al ei de 4 ore si 22 minute, redus de la 4 ore si 45 minute.

Planul a fost total diferit de ce sa intamplat la fata locului, cel putin dupa kilometrul 29.

Sa incep intai cu laudele, pentru ca maratonul din Berlin le merita cu varf si indesat.

Este cel mai frumos maraton pe care l-am alergat. A avut cei mai multi alergatori, aproape 40 de mii.  A avut cei mai multi spectatori (ei estimeaza ca au fost peste un milion de oameni care au aplaudat, incurajat si strigat alergatorii pe nume si pot sa confirm ca pe tot parcursul maratonului nu a fost nici macar un loc in care sa nu favem suport din partea lor). In calupul nostru de timp (4 ore- 4 ore jumatate) nu au ramas fara apa sau banane/geluri/mere/stafide sau izotonic. Are o medalie frumoasa cu data participarii pe ea (ca sa stii si tu peste ani cand ai participat). Traseul cursei este aproape plat si vezi in alergare toate obiectivele mari si chiar daca in jurul punctelor de hidratare se formau ambuteiaje, parca a fost mai bine decat la Paris unde se ajungea la oprire totala.

Atmosfera atat inaintea cursei cat si dupa cursa a fost fantastica. Hotelurile erau pregatite cu mancare specifica, peste tot era o explozie de culori iar luni inca mai vedeam oameni cu medalia la gat. Dupa cursa iti ridicai imediat sacul cu haine si te puneau sa mai mergi inca cel putin 2 kilometri sa nu ti se blocheze muschii.

Ca fapt divers, fata de Paris, oamenii au fost mult mai pregatiti, adica am vazut mult mai putini care mergeau sau faceau stretching pe ultimii kilometri.

Alergarea noastra:

Nu stiu ce emotii au avut ceilalti dar eu am plecat catre acest maraton foarte relaxat. Nici macar nu stiam traseul foarte bine sau cu ce sa ajung acolo in dimineata concursului. Noroc ca s-a ocupat sotia de toate.

Am ajuns in Berlin (eu, Marius, cele doua Elene (sora si sotia) si Mihaela) sambata seara si ne-am intalnit cu Dan sa ne dea kiturile de concurs care sunt cele mai anemice kituri pe care le-am vazut pana acum. 

Dimineata concursului a fost putin friguroasa, cu un vant care aducea mai mult a iarna decat a toamna, dar cu un soare ce incepea sa se ridice usor deasupra portii Brandenburg.

Dupa cateva poze si notarea pe mana a timpilor intermediari, ne-am indreptat catre linia de start. Mama cati oameni. Nu am vazut asa ceva niciodata. Peste tot poze, imbratisari, rasete, muzica si alergatori imbracati in toate culorile posibile si in fel de fel de costume. Clovni de mana cu vikingi, pantere roz si vampiri treceau pe langa noi grabiti sa isi ocupe locul langa ceilalti alergatori.

Desi toti eram inscrisi pe undeva pe la 4 ore si 30 minute, cum planul nostru era sa alergam sub 4 ore, evident ca ne-am inghesuit la standul de 4 ore. Balonasele scrise cu 4 ore erau langa noi, doua in fata si unul in spatele nostru.

Startul s-a dat la ora 9 dar noi am reusit sa trecem linia de start la ora 9 si 10 minute si ma gandesc ca cei din spatele plutonului au trecut aproape de 9 jumatate. 

Am dat drumul cronometrului. Planul era sa alergam relaxati primii doi kilometri, undeva pe 6 minute pe kilometru si apoi sa acceleram pe parcurs.

Primii cinci kilometri au trecut instantaneu. Eram toti bucurosi si ne distram de minune. Eu ma gandeam ca ritmul de alergare e exact cum trebuie dar imi era frica de ce urma sa vina. Nu stiam daca va putea Elena sa accelereze pe ultimii 10 kilometri, dar dat fiind faptul ca ea tinde sa se taie pe prima portiune, am preferat sa aleg varianta cu un inceput temperat, asa ca pe primii 5 kilometri am fost depasiti de o gramada de oameni. In departare se vedea balonul cu inscriptia de 4 ore.

Incet, incet am inceput sa accelerez asa ca urmatorii kilometri i-am alergat in jurul a 28 minute. Imi dau seama acum ca as fi bun de pacer, dat fiind faptul ca am alergat cu 28:16 minute apoi 28:28 minute apoi 28:22 minute pana la kilometrul 22. Apoi a inceput sa se vada oboseala. Intai pe la kilometrul 26 cand Elena s-a oprit ca o durea splina. Apoi din ce in ce mai des cu perioade de mers rapid ce alternau cu alergarea.

Am realizat ca am impins-o mai mult decat putea ea sa duca si acum incepea sa se vada. 

De la kilometrul 28 lucrurile au inceput sa fie destul de nasoale. Era clar ca resursele erau pe sfarsite dar parca era prea devreme.

Incercam sa o inveselesc si sa trag de ea cat pot dar era in alta lume. 

Am experimentat si eu acest sentiment la Paris, cand am scos cel mai bun timp al meu, de 3 ore si 26 minute, dar durerea ei nu cred ca avea termen de comparatie cu ce am simtit eu atunci. Imi amintesc cum ma dureau muschii, aveam pulsul in gat si imi plezneau tamplele dar puteam sa alerg si aveam inca energie. Pe ultimii 2 kilometri am simtiti ca ma prabusesc dar in rest a fost o alergare controlata.

Ea avea respiratia clara, fara sa se inece dar imi spunea ca nu mai vede bine si ca ii vine sa vomite tot timpul, si dupa privirea ei de caine bleg si plouat sunt convins ca se simtea foarte rau.

Intre kilometrii 30 si 37 a fost groaznic. Incercam sa trag de ea dar in acelasi timp imi dadeau lacrimile cand o vedeam cum se chinuie. Alergam 100 de metri, ne opream, se aseza pe bordura si se inchidea complet in ea. Stateam asa 20-30 secunde apoi iar pornea. Nu vroia sa renunte dar nici nu putea sa mai alerge.

Acum dupa cursa, la rece, ma gandesc ca a fost mai mult de la nutritie si hidratare decat de la ritmul de alergare.

Pe la kilometrul 32 s-a oprit de tot si nu mai vroia sa se ridice. Ii era sete si o doamna din public ne-a dat o sticla cu apa. A baut-o pe toata, am luat-o usor de mana si am inceput sa facem cate un pas. Asa ii ziceam. Cate un pas si ajungem noi cumva la final. Nici eu nu vroiam sa abandoneze si nici ea. Imi parea rau de munca ei timp de patru luni de zile si ma gandeam ca eu sunt vinovat daca nu termina.

In zece kilometri a fost foarte multa durere si o schimbare de situatie de la tragic la dezamagire si apoi din nou la bucurie. Bucuria ca terminam impreuna, chiar daca nu in timpul propus.

In tot acest timp s-au spus cateva cuvinte mai urate la adresa picioarelor dar ma bucur ca am ajuns teferi si chiar alergand la linia de finish.

La kilometrul 35 mi-am dat seama ca nu mai putem face nimic pentru targetul de 4 ore dar eu inca speram pe undeva pe la un 4 ore si 10 minute. 

Ma uitam la Elena si vedeam cum ii curg lacrimile pe obraz si cum tragea de ea sa nu se mai opreasca. La un moment dat plangea si mergea, dar un mers cu care eu nu puteam tine pasul. Trebuia sa alerg incet pe langa ea ca sa nu raman in urma. 

Chiar daca intr-un antrenament si la un test inainte de maraton, toate semnele iti spun ca se poate, acum imi dau seama ca sunt mult mai multe variabile ce trebuiesc luate in considerare si imi dau sema ca am dus-o mult peste limita pe care era ea pregatita sa o suporte. Oricum data viitoare va fi de mult mai bine si sunt convins ca nu o sa mai aiba acest prag de extenuare. Mintea acum stie la ce sa se astepte si corpul se va intari datorita acestei experiente.

La kilometrul 38 am inceput sa alergam din nou, sontac-sontac. Incercam sa o fac sa uite ca mai are cativa kilometri si sa se uite la spectatori si la traseu dar ea se tot uita la ceas. 

Ultimul kilometru am fortat-o din nou incercand sa trecem linia de sosire sub 4 ore si 20 minute, dar datorita faptului ca am alergat aproape 600 de metri in plus ( diferenta de distanta fata de trasa ideala care are 42 kilometri si 195 metri) a fost imposibil sa tragem asa tare si sa recuperam. Au lipsit exact 2 minute si 39 secunde. Pe ultimii metri cand toti ne incurajau, imi zicea sa o tin de mana ca nu mai vede nimic din cauza oboselii si avea privirea pierduta dar alerga cat putea ea de tare.

Nu ma mai gandesc acum la cum ar fi fost sa facem 4 ore si nici nu mai conteaza pentru ca stiu ca a dat tot ce a putut si ca o sa isi aminteasca toata viata de acest maraton.

A fost o experienta putin spus emotionanta. Mi-am dat seama cat poate face corpul uman si vointa. Chiar daca ea este convinsa ca nu si-a atins obiectivul, din ce am vazut eu pe tot parcursul acestui maraton ea a dat peste 100%.

Cand o sa fiu sleit de puteri o sa imi aduc aminte de Berlin si de lupta ei cu oboseala.

Marius a terminat cu un minut in fata noastra, Mihaela a terminat in 4 ore si 10 minute, cu niste basici de toata frumusetea si Dan a terminat pentru prima oara un maraton in 3 ore 59 minute si 49 secunde. A avut inspiratia sa alerge mai repede dupa kilometrul 16, strategia lui fiind una foarte periculoasa dar care s-a dovedit foarte eficienta, tragi tare la inceput si apoi suferi pe ultimii 8 kilometri pana la final. Din cei care s-au antrenat dupa programul facut de mine, el este singurul care a reusit sa scoata sub 4 ore, si cu o marja de eroare foarte mica, doar 11 secunde. Timp care cateodata pare o eternitate si alteori doar o clipa. 

Ne spunea apoi ca isi dorea doar sa treaca linia de sosire sub 4 ore. Restul nu mai conta.

A fost o experienta incredibila, Berlinul fiind un oras extraordinar, plin de cultura si de bun simt cu multe locuri frumoase, dar destul de scump.

Referitor la maraton, as participa la fiecare editie, suportul spectatorilor fiind fantastic, germanii au un simt al sportului si o mandrie ca fac sport care nu cred ca se intalneste la multe natiuni.

Sambata, 6 octombrie, urmeaza maratonul Pietrii Craiului unde sincer nu am un target in afara de a trece linia de finish si de a ma bucura de fiecare moment din cursa, apoi duminica pe 7 octombrie o sa participam din nou in formatie de familie la maratonul Bucuresti, proba stafeta.

Frumos sfarsit al sezonului 2012.

read more "Berlin Maraton- raport de cursa"

Triathlon Challenge Mamaia 2012 -raport de cursa

Triathlon Challenge este o competitie in familie. M-am strecurat si eu pentru prima oara anul acesta, chiar daca sunt un fel de var de gradul al treileaal triatlonului si nu prea stiam multi participanti.

O mare dezamagire a fost ca nu am inotat, dar in marea schema a lucrurilor cred ca a fost cea mai buna decizie pe care o puteau lua.

Pentru mine toate triatloanele de anul acesta au fost pe fuga. Un fel de "hit and run". O sa fac in curand un raport sa vad ce e de facut pentru anul viitor.

La fel a fost si cu triatlonul de la Mamaia, care a fost programat sa aiba loc in Bucuresti (in august), apoi mutat la Mamaia (la sfarsitul lunii septembrie).

Si de data aceasta am plecat singur, de dimineata, pe la ora 6 si jumatate si am ajuns acolo la ora 8 si jumatate. Norii negri erau adunati deasupra Constantei desi cei de la meteo anuntasera o zi cu peste 20 de grade si cu soare fara nori, dar uitasera sa spuna ora la care se va intampla aceasta minune.

In parcarea de la Kaiak, locul de desfasurare a competitiei, m-a intampinat o burnita rece ca gheata si un vant de te dobora din picioare. Valurile lacului Siutghiol erau de o schioapa.

La ridicarea chipului de cronometrare, foile zburau in toate directiile, in restaurant era fum de tigara si ceaiurile se terminasera de mult asa ca nu am zabovit prea mult. M-am intalnit cu Gabi Solomon, cu Marian Chiriac, cu Stefan Oprina si cu Simona, am vorbit un pic si apoi eu m-am retras in masina, care incepuse deja sa se raceasca.

Concursul trebuia sa inceapa la 10:45, dar conditiile atmosferice au impiedicat acest lucru si startul s-a amanat pana la ora 12, dar timpul de pornire efectiva a cronometrului a fost la 12 si 7 minute.

S-a luat intre timp si hotararea sa nu mai inotam si sa inlocuim aceasta proba cu inca o alergare de 5 kilometri (la proba Olimpica). Elitele au fost un pic nemultumite, dar asa cum am zis, chiar daca eu consider ca eram pregatit si de inotul pe vijelia aia, decizia a fost aleasa bine. Nu cred ca dupa 25-30 de minute de inot (unii chiar si peste 45 de minute) ar fi fost placut sa iesi din apa la 10 grade, cat era afara, pe ploaie si apoi sa te urci pe bicicleta. Dar daca ar fi fost si proba de inot, cu siguranta as fi iesit muuult mai bine decat pe locul 32.

Asa ca am stat in masina. Am mai dormit o ora si pe la 11 si jumatate il aud pe Marius Vintila cum  striga in difuzor ca incepe proba Olimpica.

Imi fac incalzirea alaturi de cativa participanti, printre care si Mugur Fratila, care a avut o pana la bicicleta, si care tot a terminat cu 1 minut inaintea mea. 

Ma aliniez la start, asa mai in spate sa nu incurc pe cei mai rapizi ca mine.

3..2..1..start. Se incepe repede, primul kilometru il fac in 4 minute si multi care erau in fata mea incep sa se piarda pe drum. Asta nu imi place niciodata la un concurs de amatori. Daca va stiti cu musca pe caciula, ca nu sunteti antrenati destul, ca nu puteti sa tineti pasul cu aia rapizi, ca faceti crampe, ca aia sau ailalta, nu va mai bagati in fata sa se schinuie lumea sa depaseasca.

Kilometrul 2 il fac in 4 minute si 11 secunde, pe al treilea in 4 minute si 17 secunde apoi incep sa incetinesc usor sa ma pregatesc de bicicleta.

Acesti 5 kilometri si ceva cred ca au fost cei mai rapizi alergati de mine vreodata. 21 minute si ceva pe 5 kilometri si 380 de metri.

Eram la 2-3 minute departare de elite. A fost frumos. 

In tranzitie mi-am dat repede jos adidasii de alergare si i-am pus pe cei de biciclit. Cat ma invarteam eu pe acolo sa imi pun casca si ochelarii, s-a rupt elasticul de la numar. 

Rupe cu dintii o gaura in numar, incearca sa il prinzi din nou , se rupe iar, il prind de brat pana la urma si incep sa alerg catre iesirea de bicicleta. Tocmai cand prindeam viteza, o rafala de vant bate din dreapta mea si ma dezechilibreaza. Franez si ma redresez cu greu, feresc un alergator si incep lupta cu vantul. Ba din fata, ba din lateral. 

Si dai si trage. Planul era sa scot o medie de 30km/h. Dar dupa aventurile mele de la triatloanele la care am participat, era clar ca planul de acasa nu se potriveste cu cel de la Mamaia. 

Dupa circa 3 kilometri de tras cat puteam eu de tare am inceput sa ma enervez.

Batea vantul cand din lateral, cand din fata si cu toate astea tot eram depasit. Ma tot intrebam ce dracu maninca astia de trec asa pe langa mine si ma gandeam ca nu am cum sa ii mai prind pe alergare. Din nou mi-am dat seama ca o conditie fizica relativ buna la alergat e complet diferita de cea de bicicleta. 

Ma asteapta o iarna luuuungaaa pe trainer.

Am continuat prin vant iar la ultima tura ceasul imi arata 36 kilometri. Cum nimeni nu zisese ( sau poate se discutase acest aspect vineri seara la sedinta tehnica) ma gandeam ca nu prea imi da calculul, daca mai fac inca o tura asta inseamna peste 45 kilometri, deci clar ceva nu era in regula. In fata mea era Silvia David asa ca am tras cat am putut sa o prind din urma si am intrebat-o cat are o tura de bicla. Am rasuflat usurat cand mi-a strigat 9 kilometri. 

Tarcul de biciclete era aproape plin asa ca demoralizat mi-am pus iar adidasii de alergat si am taiat-o. Pe traseu am prins o gramada de oameni din urma si nu m-a depasit nimeni, dar la cat de demoralizat eram nu am tinut concentrarea pana la sfarsit si am fluctuat destul de mult. Ultimii 2 kilometri i-am alergat in 4:37min/km si 4:39min/km iar cand m-am uitat la ceas am vazut ca si aici in loc de 10 kilometri, au fost 11.2km. 

Timp final 2 ore, 48 minute si 32 secunde si locul 32 din 53 la categoria mea.

Multumesc galeriei lui Mihai Teodorescu, galerie care m-a incurajat si pe mine de fiecare data cand am trecut si felicitari lui Mihai care a iesit pe podium cu stafeta lui.

Multumesc lui Gabi Solomon , Ana-Mariei, Adrianei si lui Marian Chiriac pentru incurajari.

Felicitari si Simonei care la fel a iesit pe locul I cu stafeta feminina.

locul intai la general a fost ocupat de Deak. O surpriza a fost Robert Gomoescu care a prins o zi foarte buna, a luat locul 2 si a reusit sa ii surclaseze pe Ciprian Balanescu si pe Alex Diaconu. 

Acum ca nu am termen de comparatie si ca inca mai am cativa ani de crescut la bicicleta dar pot zice ca a fost bine si mai este ceva loc pentru a imbunatati timpul.

Dar problema inca ramane: ce fac anul viitor la Nisa pe cursa aia infernala de bicicleta? oare am timp sa imi imbunatatesc rezistenta si puterea musculara?

Vom vedea.

Ca puncte forte ale acestui eveniment mentionez doar 3: marea familie de triatlonisti, intalnirea cu prietenii si faptul ca am vazut cum concureaza cei de pe locurile fruntase la un concurs de sosea.

Bravo organizatorilor si voluntarilor ca au muncit la acest eveniment si chiar daca nu sunt carcotas de fel, la acest concurs au fost multe, multe lupsuri, mai multe decat e normal la cea mai importanta competitie de triatlon.

Ca puncte slabe pot sa remarc (fara rautate) ambitia de a organiza triatlonul in Bucuresti, apoi mutat la Mamaia, si din aceasta cauza s-a ajuns la situatia de a  alege o perioada foarte tarzie cu vreme imprevizibila.

Alt punct slab a fost traseul. CAMPIONAT NATIONAL DE TRIATLON si nu esti in stare sa ai o distanta oficiala (40km bicicleta si 10km alergare si sunt convins ca daca era si inotul la fel se intampla). Eu sunt amator si fac asta de placere fara sa am vreo pretentie, dar cei care concurau pentru titlul de campion national, ei saracii ce sa mai zica?

Apoi o mare problema a fost cu faptul ca bicicleta se desfasura tot pe traseul de alergat. Cand bate vantul din lateral in rafale si rulezi (nu eu) cu 30-35 km/h si vezi un alergator care saracul vrea sa intre si el in zona de tranzitie, franezi ca altfel te faci praf si tu si el si parca ti se ia de concurs si in lco sa te concentrezi sa mergi cat poti de bine, stai tot timpul cu sufletul la gura ca poate intra un alergator in fata ta.

Au dat tricou tehnic dar s-au zgarcit la numarul de concurs si la snur si din aceasta cauza o gramada de concurenti au pierdut acest numar sau au gasit tot felul de improvizatii sa il lege pentru ca era snurul prea scurt.

Unii au stat pe traseu peste 3 ore jumatate. Cred ca meritau un after party, ceva, un corn. Am fost la crosuri care au fost mai bine organizate din punct de vedere nutritional si ca atmosfera.

Sa nu intelegeti ca nu mi-a placut, a fost frumos, dar puteam acum sa zic ca a fost cel mai frumos concurs de triatlon la care am participat in loc de mda...am fost si la triatlonul de la Mamaia din 2012. 

Poate data viitoare iese mai bine.

read more "Triathlon Challenge Mamaia 2012 -raport de cursa"

Let the show begin-Ironman

De cateva saptamani tot incerc sa aflu cand va incepe inscrierea la Ironman Regensburg. Se pare ca autoritatile sunt reticente in a reinoi licenta de cursa asa ca tot primesc raspunsuri de genul "inca nu avem nimic stabilit", "nu va fi in iunie sau iulie", "s-ar putea sa nu mai fie deloc". Macar acum stiu si nu mai stau tot timpul pe site.

Asa ca m-am apucat sa caut alt Ironman in Europa. Am intrat frumos pe siteul global si de acolo am fost indrumat catre cursele din Europa. Le-am luat la rand si ce a iesit vedeti ma jos:

Frankfurt-Germania: full, Klagenfurt-Austria: full, South Africa: ar fi frumos dar e prea departe si costa o gramada de bani, Lanzarote-Spania full, off deja la momentul asta incepusem sa intru in panica. De unde sa stiu ca se da ca painea calda?

In timp ce cu mintea ma indreptam spre cel din Oradea (care chiar daca nu e Ironman oficial ci Xterra Triathlon, pana la urma tot distanta aia este) dar care ar fi o ultima optiune pentru ca prima mea participare la un asemenea eveniment vreau sa fie epica, cu 2500 de concurenti, 500 de mii de spectatori, poze pe care sa stiu  unde le gasesc, peisaje superbe, inot intr-o apa de calitate, in mare sau ocean si eventual un concediu pe langa locatie.

Asa ca am continuat cautarile. 

Zurich-Elvetia posibil, Nisa-Franta posibil, Bolton-Anglia posibil, Kalmar-Suedia posibil, Pembrokeshire-Tara Galilor EXCLUS- este foarte tarziu (septembrie) si nu are zboruri bune si nici nu poti face concediul acolo.

Buunn. Raman Zurich, Nisa, Bolton, Kalmar.

Catre Bolton si Kalmar nu am acces direct cu avionul si nici de un concediu nu prea pot sa ma invart pe acolo deci si acestea pica.

Raman Zurich si Nisa. Dupa calcule, cautare zboruri, cazare, preturi la fata locului am decis ca Zurich e prea scump.

Scump e un termen relativ tinand cont ca doar inscrierea este undeva pe la 470 Eur, dar cand adaugi, zborul, cazarea, mancarea si distractia vezi ca te puteai duce in Caraibe si iti mai ramaneau si bani de o acadea.

Asa ca de ce fac asta? clar pentru ca nu sunt pe treaba mea.

Deci locatia finala este Nisa-Franta pe 23 iunie 2013. Inca nu m-am inscris ca mai este timp(sper) si bugetul de luna asa s-a cam dus pe altele asa ca astept luna viitoare.

Tot ca oamenii anormali, dupa ce am decis unde ma duc, am inceput sa caut sa vad cum e atmosfera, impresii pe forumuri sau pe bloguri, daca se inoata cu neopren sau nu, cati participanti sunt si cum e traseul de bicla.

Pe youtube am gasit imediat un filmulet care m-a impresionat. Exact din acest motiv vreau sa ma duc sa fac primul Ironman in afara tarii. 

AWESOMENESS

Tot cautand dupa bloguri sau forumuri cu descrierea circuitului de bicicleta, am dat peste comparatia de mai jos si tot citind am aflat ca Nisa are una din cele mai grele trasee de bicicleta din lume. Urcari interminabile si coborari foarte abrupte, caldura cat cuprinde si pe ultimii 30 kilometri un vant puternic din fata ( datorita marii care se incalzeste si impinge aerul catre continent).
Comparatie curse Ironman

Cursa de bicicleta este mai jos si are in total 2198 metri de urcare asa ca acum mai pot doar sa ma antrenez cat pot eu de bine mai ales pe partea de bicicleta. 

Presimt ca o sa fie lunga iarna aceasta.

Sambata va fi primul meu test. Triatlonul de la Mamaia pe distanta olimpica(1500 metri inot, 40km bicicleta si 10km alergare).

Am facut rost de neopren de la Aventuria, carora le multumesc din nou(este mai mult pentru caicac-canoe-surf) dar dupa o tura la bazin se pare ca nu imi pune probleme la inotat doar ca imbracat cu el scot mai mult pe suta de metri decat in slip. Sa nu mai zic ca toti se uitau la mine ca la urs. Mi-am vazut de treaba si mai mult, pentru ca aratam asa PRO nimeni nu s-a mai bagat pe culuarul meu asa ca am avut o ora de inot foarte placuta.

Ei zic ca apa are 21 de grade. Chiar vreau sa vad daca vine cineva si inoata la slip.

Incepe un nou sezon!

read more "Let the show begin-Ironman"

Transmaraton- bucurii la inaltime

A fost exceptional. Cel mai frumos drum din lume si noi am avut privilegiul sa il alergam.

O experienta ce trebuie traita macar odata in viata.

Cei patru si povestea lor la Transmaraton.

Totul a inceput in aprilie, cand am hotarat sa ne inscriem si sa speram ca vom fi printre cei putini care vor avea sansa sa alerge pe Transfagarasan. Datorita faptului ca au fost multi doritori si locuri limitate si ca acest eveniment a fost unul care a avut ca scop principal strangerea de fonduri, s-a recurs la tragere la sorti. La prima strigare, Elena( sora mea) si Mihaela au fost alese. Eu m-am inscris apoi la o a doua selectie si am fost si eu ales sa particip. Marius a intrat aproape pe final cand, cativa dintre participanti au renuntat si s-au eliberat cateva locuri.

Fiecare dintre noi ne-am apucat de strans fonduri pentru Hospice Casa Sperantei si Viitor Plus.

Elena s-a ocupat de cazare, Marius a fost soferul iar eu cu Mihaela am fost profitorii.

De antrenat ne-am antrenat toti patru, mai ales ca urmeaza un alt maraton pe 30 septembrie la Berlin, la care vom alerga din nou impreuna, unde Elena va avea de trecut inca o bariera, cea de 4 ore la un maraton.

Vineri, pe la 17, am plecat direct de la serviciu catre Transfagarasan. Dupa cateva minute ne-am dat seama ca ceva nu este in regula. O uitasem pe Mihaela. Ne-am intors sa o culegem si pe ea si pe la 18 si ceva am iesit din Bucuresti. Am ajuns la pensiune pe la 23 si la cazare surpriza mare...in timp ce noi imparteam bagajele, apa si stabileam cand ne trezim dimineata, receptionerul ne spune ca vom dormi toti in aceeasi camera intrucat asa s-a facut rezervarea. Camera a fost destul de curata si incapatoare dar paturile scartaiau din toate incheieturile iar patul meu avea scandurile de sustinere taiate din scurt si cand ma miscam mai cadea cate o scandura din el. Ma gandeam ca pana dimineata o sa ajung cu salteaua pe jos dar dupa vreo 3 scanduri cazute, totul s-a echilibrat.

Sambata dimineata cand am iesit pe terasa pensiunii m-a izbit un val de aer rece dar cand am ridicat privirea si am vazut cerul de un albastru ieral, mi-am dat seama ca o sa fie o zi minunata.

Micul dejun la pensiune nu a fost extraordinar. Putina omleta si aia cam uleioasa, un gem acrisor de prune, putin unt si 2 cani de ceai.

Pentru ca noi aveam cazarea la 11 kilometri de start, adica de Balea Cascada, a trebuit sa mergem cu masina pana acolo. Pe drum, veselie mare. Cred ca Freddie Mercury ar fi fost foarte contrariat dar totodata bucuros ca piese ca We are the champions sau I want to break free rasuna undeva in Romania pe una din cele mai frumoase sosele din lume. Vocile noastre acopereau boxele date si asa la maxim si fiecare dintre noi radia de bucurie.

La start toata lumea era pregatita sa alerge. Sala de unde se ridica kitul de participare era plina de oameni veseli si nerabdatori. Toti tropaiau, faceau poze, se probau si radeau ca niste copii care primisera o acadea. O acadea care a tinut parca prea putin.

Dupa pozele de start, care sper sa se centralizeze pe undeva si sa avem si noi acces la ele, am numarat 5..4..3..2..1 si am pornit. Incet. Mers rapid. Politistul pe motocicleta care ne asigura spatele s-a plictisit dupa primul kilometru si a plecat mai in fata. Eram ultimii, si asta si vroiam. Sa admiram peisajul, sa vorbim intre noi si sa memoram fiecare clipa. Dupa 10 minute Elena a tasnit ca din pusca. La sfarsit am aflat ca o ambitionase o concurenta si a vrut sa o depaseasca. Oricum pana la finish nu am mai vazut-o. A stat cu talpa la podea tot concursul.

Pentru mine, Marius si Mihaela alergarea pe Transfagarasan a fost de fapt un eveniment, nu un concurs. Am mers, am alergat, am facut poze, ne-am bucurat de punctele de hidratare si eu cel putin, am simtit pentru prima oara ca traiesc momentul fara a incerca sa ma depasesc pe mine sau pe altcineva. La Balea Lac, dupa 14 kilometri de urcat neintrerupt, ne-am oprit cateva minute sa admiram peisajul si sa ne hidratam. Urma tunelul lung de 800 de metri si apoi coborarea pana la lacul Capra. Si noi tot aproape ultimii eram. Marius mi-a zis sa bagam tare si dusi am fost. Ne-am desprins de Mihaela in tunel si pana la finish am tot depasit concurenti. Din 71 de participanti,  noi am ajuns pe 44 si 45 si Mihaela cu cateva locuri mai jos asa ca, surprinzator, chiar daca am mers pe aproape toata urcarea spre Balea Lac, energia ramasa ne-a dat aripi si am alergat cu 4:18min/km, la vale e drept, dar sentimentul ca alergam fara nici un scop ci doar pentru placerea alergarii a fost foarte frumos.

La linia de final, Elena care terminase de mult a venit in intampinarea noastra si am trecut linia de sosire toti trei tinindu-ne de mana (sper ca a surprins cineva momentul si ca o sa gasesc aceasta poza pe undeva).

Tot sarea de pe un picior pe altul de parca nici nu alergase si cand a spus ca e pe locul 1 la fete, mi s-a umplut sufletul de bucurie. Se pare ca antrenamentul prescris pentru maratonul de la Berlin a facut minuni.

Dupa cateva minute a venit si Mihaela in aplauzele noastre si a celorlalti concurenti si voluntari.

Am fost apoi la masaj, am baut o bere promisa de Andrei Chirtoc, organizatorul din partea Hospice, am mai stat la vorba pana cand a sosit autocarul ce urma sa duca concurentii inapoi la Balea Cascada si am plecat si noi impreuna cu doi prieteni, Virgil si Claudia catre pensiunea noastra. Am avut oarecum noroc ca au venit sa ne sustina si apoi sa ne duca inapoi pentru ca autocarul s-a stricat de vreo cateva ori pe traseu asa ca in timp ce noi motaiam in camera noastra, unii dintre concurenti nici nu ajunsesera la Balea Cascada.

Pe seara am fost la pastravaria Albota si am sarbatorit evenimentul.

Am aplaudat la scena deschisa cei noua finisheri ai ultramaratonului de 70 de kilometri, printre care si doua fete, apoi medaliatii de la semi printre care si Elena pe locul I, apoi voluntarii, organizatorii, sustinatorii si la final toti finisherii evenimentului. A fost o zi perfecta din punctul meu de vedere. Este cel mai incet semi pe care l-am facut dar a meritat.

Mii de multumiri organizatorilor si in special lui Gabriel Solomon si lui Andrei Rosu care au fost sufletul acestui eveniment, voluntarilor, celorlati concurenti care au glumit si au transpirat impreuna cu noi si celor ce ne-au sustinut pe urcarea pana la Balea Lac, care parea ca nu se mai termina.

A fost cea mai frumoasa cursa la care am participat anul acesta, dar prea scurta si totul a trecut foarte repede.

FELICITARI surorii mele care a facut o figura foarte frumoasa. Eu ii ziceam in masina ca  m-am uitat peste lista cu fetele participante si ca are sanse la podium si uite ca a terminat pe locul I.

BRAVO Elena.

Pe final sunt bucuros ca la anul nu o sa mai trec prin aceste selectii pentru ca am inteles ca participantii primei editii vor avea intaietate asa ca daca nu mi se intampla ceva intre timp, voi fi cu siguranta prezent si la anul, si nu se stie, poate chiar la versiunea ultra.

A fost un  eveniment special care va avea un loc aparte in inima mea.

P.S. O sa revin cu un update de poze imediat ce se centralizeaza pe undeva si am si eu acces la ele.

read more "Transmaraton- bucurii la inaltime"

Tura de weekend

Asa cum scriam si pe Facebook, astazi am fost cu Simona la un antrenament de bicicleta . A iesit o tura foarte buna.

E prima oara cand am depasit 100 de kilometri si 4 ore de stat pe bicicleta.

Am plecat din Berceni, am ajuns la Cora Pantelimon, m-am intalnit cu Simona si de acolo a inceput tura cu viteza constanta.
A batut vantul, dar din lateral asa ca nu cred ca a influentat pozitiv viteza (negativ sigur). La dus am simtit ca trag mai tare pe unele portiuni chiar daca viteza de deplasare ramanea aceeasi.
La intoarecere am facut o medie mai buna ca la dus. Spliturile 1, 2 si 5 sunt cu drumul pana la Simona si inapoi acasa. Spliturile 3 si 4 sunt cele cu viteza de rulare constanta.
Inapoi am tras mai tare(scuze Simona) sa vad daca putem sa facem un 30km/h medie, dar cu 4 treceri de cale ferata si ultimii 2 kilometri prin Bucuresti a fost imposibil si am reusit doar o medie de 28.6km/h. A fost bine dar cu ocazia asta imi dau seama ca 30km/h timp de 6 ore NU este un target realist la Ironman la anul. Poate daca nu mai aveam maraton dupa, dar nici asa. Si oricum eu o sa imi fac programul astfel incat sa fac (macar sa INCERC) maratonul in 4 ore.

Dupa tura de bicicleta am fost in parc sa alerg 20 de minute si pana la urma am alergat 4 kilometri in 21 minute asa ca desi imi simteam picioarele grele, se vede treaba ca nu eram asa praf.

Vroiam sa ii propun Simonei sa mergem cu Andrei Rosu in tura lui epica de 200 de kilometri dar pana la urma am considerat ca nu pot sa tin o viteza medie de 30km/h timp de 7 ore asa cum vroia/spera el si din aceasta cauza am renuntat. Mai bine in ritmul nostru si sa ajungem acasa multumiti decat sa nu pot sa termin si sa ajung acasa extrem de obosit si nici cu tura terminata.

O sa facem si noi candva un 200 de kilometri, doar ca nu in curand. 

Oare cum as fi facut tura asta daca aveam un pegas cu sa lunga? 

Apropo, are cineva in plus sau stie pe cineva care poate imprumuta (si contracost) un costum de neopren? Nu cred ca o sa reusesc sa inot pe 22 septembrie la triatlon la Mamaia intr-o apa care cu siguranta o sa aiba sub 15 grade doar in costumul de tri.

Spatamana viitoare urmeaza Transmaratonul si luni va zic cum arata tricoul.

read more "Tura de weekend"